Pe ultima coperta a romanului “Shutter Island” scrie ca “Mersul investigatiei traseaza liniile unui thriller psihologic incitant, care tine orice cititor cu sufletul la gura pana la ultimele pagini, culminand cu o ultima si cutremuratoare descoperire”. Mai exact, in vreo 300 si ceva de pagini de text maruntel, Dennis Lehane descrie cu lux de amanunte 4 zile de “investigatie” intensa a lui Teddy Daniels si a noului sau coleg Chuck.

Shutter Island este locul in care sunt internati toti acei criminali atat de bolnavi psihic incat au fost respinsi de celelalte sanatorii din SUA. Doar asa, ca si “chestie tipic americaneasca”, spitalul este situat pe o insula pustie si in cele trei corpuri ale sale se afla pacienti clasificati dupa gravitatea bolii, in vreme ce vechiul far al insulei are un cu totul si cu totul alt scop. Cand una dintre paciente dispare desculta, dintr-o camera inchisa cu cheia pe dinafara, fix prin fata a catorva serii de paznici si nu e de gasit niciunde pe insula, cei doi politisti intra in joc. Din pacate pentru ei, regulile pe insula sunt stabilite altfel decat erau obisnuiti. Le sunt astfel confiscate armele si le este interzis accesul la dosarele pacientilor avand la dispozitie doar personalul indiferent la evenimentul misterios si doctorii nesuferiti carora disparitia unei criminale, pardon, paciente periculoase, nu li se pare ceva prea important. Colac peste pupaza, imediat dupa disparitia pacientei unul din doctori a parasit insula. Ca doar isi programa vacanta in Franta de nu stiu cata vreme, normal. Si tocmai cand citesti si citesti si tot citesti atatea aberatii si greseli de investigatie care il scot din sarite pe Teddy Daniels si il determina sa ii considere pe toti suspectii la ceva, nu se stie ce anume, se intampla incredibilul. Rachel, pacienta periculoasa care isi omorase cei trei copii prin inecare apoi ii luase pe toti trei asa morti cum erau si ii asezase vesela la masa pentru a le servi micul dejun, si care disparuse asadar din spitalul despre care vorbeam adineauri, se intoarce. Apare. Disparitia ei devine la fel de neimportanta ca si cum nici nu ar fi avut loc (nu ca ar fi fost tratata cu prea mare importanta inainte).

Desi normal ar fi fost ca cei doi politisti sa plece inapoi de unde au venit cat mai repede, furtuna face ca niciun feribot sa nu ajunga pe insula pentru un timp si ei devin din pisica soarece. Desi Teddy Daniels alesese cazul special pentru a afla cateva detalii murdare despre procedurile sinistre practicate de doctori pe pacienti, proceduri care erau mai degraba experimentale decat standardizate, acum faptul ca Teddy stie mai multe decat ar trebui il face sa fie el insusi “vanat” de doctori. Bineinteles ca nu se poate lasa prins pentru ca nu isi poate permite luxul de a se juca de-a cobaiul cu doctorii si prietenul lor cel mai bun bisturiul, pana nu il gaseste pe insula pe Laeddis, psihopatul nenorocit din cauza caruia murise mult iubita sotie a politistului.

Finalul va va uimi cu siguranta si tot ce pot spune e ca seamana putin cu ideea centrala din “Eu cand vreau sa fluier, fluier!”. De patit tot o pateste pacientul cu numarul saiseci si sapte, dar nu pentru ca asa vor doctori ci pentru ca asa vrea el. Foarte explicit in acest sens este insa filmul, unde, Leonardo di Caprio isi face treaba exact asa cum trebuie si te face sa stai cu inima-n gat pana in ultima clipa cand da o replica de-aia de care stie el ca te “atinge la corazon” si te face sa respiri puternic si zgomotos si sa zici “Stiam eu!”. Lectura placuta si … de-abia apoi vizionare placuta… zic eu.

Post to Twitter Tweet This Post