Jiunimea

Săptămâna Naţională a Voluntariatului – în plină desfăşurare

anca.ungurenus — Wed, 16 May 2012 19:06:44 +0000

Foto: evenimentestudentesti.ro

Elisa MILITARU

Săptămâna aceasta are loc cea de-a XI-a ediţie a Săptămânii Naţionale a Voluntariatului (SNV) în Craiova. Astfel, Centrul Naţional de Voluntariat Voluntaris, în colaborare cu Primăria Craiova, Casa de Cultură “Traian Demetrescu” şi Asociaţia “Şanse Egale pentru Fiecare” au pus cap la cap un program dedicat voluntarilor activi.

Joi, 17 mai 2012, orele 18.00-21.00, la Casa de Cultură “Traian Demetrescu” , vor avea loc activităţile dedicate “Zilei Tăticilor”, acţiune care se află la cea de-a doua ediţie în cadrul Săptămânii Naţionale a Voluntariatului şi care îi invită pe copii, dar mai ales pe tătici, la joacă, desenat şi cântat.

Vineri, 18 mai 2012, orele 18.00-21.00, în Piaţa “Mihai Viteazul”, are loc un spectacol artistic susţinut de volutari care va cuprinde muzica folk, fotografie, creaţii hand-made şi pictură pe sticlă.

În ultimele zile ale săptămânii „Voluntarii împart inspiraţie”, aşa cum se numeşte chiar activitatea. Astfel, vor fi împărţite de către voluntari fluturaşe cu mesaje tematice.

Primele zile ale săptămânii nu au fost nici ele pierdute. Luni, la Centrul de Voluntariat Voluntaris a avut loc un curs cu tema “Voluntariatul nu e o poveste. Voluntariatul e de povestit”, în care s-a discutat despre programul Săptămânii Naţionale a Voluntariatului, s-a povestit istoria voluntariatului, dar au fost spuse şi poveştile proprii ale unor oameni cu experinţă, atitudine şi dăruire.

Săptămâna Naţională a Voluntariatului este un eveniment dedicat voluntarilor activi din România, iniţiat în anul 2002 de catre Pro Vobis. Porţile sunt încă deschise pentru toţi cei interesaţi, în calitate de voluntari ori în calitate de spectatori. Cei doritori să se implice ca voluntari în acest proiect sau în viitoarele proiecte ale Centrului de Voluntariat Voluntaris o pot contacta pe coordonatoarea Laura Balaci la numărul de telefon: 0746840269 sau pe adresa de e-mail centruldevoluntariat_cv@yahoo.com.

Câinii, gunoaiele și vagabonzii cimitirului

anca.ungurenus — Wed, 16 May 2012 14:07:53 +0000

Foto: artatraditionala.ro

Lavinia ARANGHEL

În cimitirul Sineasca de pe George Enescu nu se întorc sub soare doar cadavre. Putrezesc și câteva grămezi uscate de gunoi, se încălzesc și câțiva vagabonzi tăcuți și mai mulți câini respiră greu și agitat, cu limbile roz, lungi, atârnânde, pe marginea aleii late ce străbate cimitirul.

La intrare, la aproximativ 30 de metri de poarta principală, cinci câini se prăjesc sub soare. Stau alungiți, cu ochii semi-închiși și blana murdară, cu lațe lungi și încurcate. Alți doi dau din cozile lor subțiri. Un copil desculț, îmbrăcat numai cu o pereche de pantaloni trei sferturi, gri și rupți în câteva locuri, cu pielea arămie, stă lungit pe o bancă și privește în gol. Tresare puțin la auzul unor pași, ridică molatec capul, dar revine imediat la poziția inițială când își dă seama că nu e nimic ce i-ar putea reține interesul.

Aleea ce străbate cimitirul, lată cât să încapă o dubiță și patru persoane, câte două de fiecare parte a sa, seamănă mult cu o șosea. Are două linii albe, groase, trasate pe fiecare din cele două margini. Pe una dintre ele pășește agale un câine. Are capul aplecat și limba lungă îi flutură într-o parte. La monumentul eroilor sovietici, acolo unde șoseaua cotește la stânga, lângă gardul de cărămidă roșie, mai mulți metri de gunoi se dilată sub aburii de căldură. Multe flori uscate, coroane și iarbă se împletesc cu doze stâlcite de bere, sticle de doi litri ce au conținut cândva Cola sau vinuri demi-seci, conserve de pateu îngălbenite, o cutie albastră de înghețată, pungi de semințe sfâșiate, o cutie de margarină pe care abia se mai distinge numele producătorului, caserole albe înnegrite de mizerie, o sticlă mică, goală, de whisky. Și coji de portocale.

Lângă o toaletă publică un câine profită de umbra aruncată pe iarbă. Un altul, cu mustăți lungi și albe, seamănă cu un bătrân ce-și așteaptă sfârșitul în locul potrivit. Are spatele cocârjit, e slab și privește cu ochi apoși peste crucile înalte. Deasupra unei băltoace în care a căzut soarele cu lumina lui roșie de apus, zeci de albine negre, mari, zumzăie nervoase. Un patruped se apropie indiferent și bea cu nesaț apa caldă.

Un coș de gunoi galben cu mesajul “Craiova e curată fiindcă…” este gol. Un carton pătrat, maro, de 20×20 zace jos, sub el. Mormântul sărăcăcios din apropierea lui are în înfiptă într-unul dintre grilajele ruginite de fier un fund de doză de bere. Un altul are drept lumânare o conservă de pateu. O mâzgă gălbuie dovedește ceara și ce-a mai rămas din scrumul încă nesuflat de vânt. La unul dintre coturile pe care le face o alee îngustă de pe parcela R, farfurii și pahare de unică folosință, ziare mototolite, candele roșii de plastic distorsionate de căldura soarelui se ițesc de sub micul morman de crengi și flori decolorate, uscate.

Un câine latră. Gălăgia din cimitir este susținută de notele pierdute ale unei manele ale cărei cuvinte nu pot fi înțelese, dar ale cărei note se fac auzite printre morminte. Zumzet de muște, un claxon strident, o motocicletă prinde viteză, un microbuz oprește undeva, într-o stație, un avion vuiește deasupra, printre nori, sirena unei ambulanțe, o bormașină, zgomotul metalic produs de o sapă ce lovește în piatră, ciocănituri repetate și dure.

Un bărbat brunet, cu barbă deasă și încâlcită, murdar, fără casă, fără un picior, dar cu un loc în cimitir, pe banca de la ieșire, stă în locul copilului cu tălpile goale, în pantaloni trei sferturi. Mormăie: “Să nu mă scrii acolo`șa pe caiet la tine, don`șoară!”. Ies pe poartă și doi băieți desculți, la vreo 10 ani, intră. “Dați-vă la o parte, mă, să iasă don`șoara!”.

Let’s do it, Craiova!

anca.ungurenus — Mon, 14 May 2012 08:43:17 +0000

Elisa MILITARU, Eliza TRANĂ-PÎSLARU

Foto: Eliza Trană-Pîslaru

Ora 8:27. Ultimul semafor. Ultimul semafor dinainte de Gară şi singurul care ne desparţea de locul acţiunii. Soarele strălucea cu putere în parbriz, deci şepcile pe care le purtam în rucsac nu au fost aduse degeaba. Era o uşurare

Aici, pe linia întâi a staţiei de autobuz de la Gara din Craiova, în jur de 50 de adolescenţi cu şepci şi tricouri cu mânecă scurtă aşteaptau în bisericuţe autobuzul cu sigla „Let’s do it, Romania!”. E al treilea an în care proiectul îi adună pe toţi doritorii, mici sau mari, studenţi sau profesori, elevi sau părinţi, în încercarea de a da un exemplu. Timp de două-trei ore, ei strâng gunoiul din spaţiile verzi care au fost înainte semnalate ca fiind zone poluate de către echipele de cartare. Sună ca un plan bine construit. Şi aşa şi este. De la transport, până la sacii şi mânuşile necesare, echipa „Let’s do it, Romania!” aranjează toate datele proiectului, pentru ca totul să aibă impactul scontat.

Aşa că, sâmbătă de dimineaţă, „Let’s do it, Romania!” i-a adunat pe toţi cei cu spirit de iniţiativă, într-o zi cu poate prea mult soare, să strângă gunoaiele de la periferia oraşului. Aranjaţi în grupe, mulţimea de ochi aştepta autobuzul cu un entuziasm ce numai un elev trezit dimineaţa l-ar putea avea. În aceste condiţii, cu ochii mai mult sau mai puţin deschişi, toţi încercam să prindem un loc pe scaun. Nu, nu a trebuit să ne compostăm biletul pentru un eventual control şi suntem prea mulţi pentru a ne face griji că am putea cădea la o frână mai bruscă, deoarece ne-am putea sprijini pe unul din cei 40 de coechipieri, toţi înghesuiţi în acelaşi autobuz, pe sistemul cu cât mai multe sardine, cu atât mai bine.

Pe noi, gunoaiele ne aşteaptau într-un colţ nordic al Craiovei, într-o pădure cu pini unde au rămas dovezile unui ,,1 Mai” reuşit. Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am ieşit din autobuz a fost să verificăm cât de mult aveam de făcut. Surprinzător, erau puţine gunoaie, mult mai puţine decât anii trecuţi. Poate din cauza zonei sau poate că, ducând speranţa la o extremă utopică, unii oameni chiar au fost influenţaţi de noi. Luăm un sac, două perechi de mânuşi şi, înarmaţi cu melodii de tabără, pornim pe un drum drum bătătorit de PET-urile zilelor libere. Nimeni nu ne-a avertizat însă că mânuşile chirurgicale primite, subţiri ca pentru spălat vase, nu o sa fie suficiente pentru gunoiul de acolo. Printre cutii de suc, sticle de vin, borcane de muştar, ambalaje de cârnaţi sau mici s-a găsit chiar şi un bord de maşină de mult abandonat.

Căldura lui Caragiale ne lovea tare, iar luminişul de la capătul pădurii ni se arăta ca o oază colorată cu frunze late de palmieri. Ne-am aşezat pe sacii care trebuiau, de fapt, umpluţi de mizeriile cotidiene şi am căpătat o binemeritată pauză. Pauza era timpul pe care îl umpleam cu poze făcute la minut sau cu instantanee nereuşite, cu jocuri de ,,Tarnib” sau cu glume nevinovate. Ne uitam la sacii umpluţi, apoi ne uitam la camaradul de strâns gunoaie. Ne uitam la colegii de liceu, apoi la camionul în care se încărca, rând pe rând, gunoiul reciclabil. Eram mulţumiţi. Poate chiar mândrii. Terminasem.

Poate că voluntarii acestei zilei nu vor face planeta mai curată. Poate că, de sus, de pe un satelit, curăţenia noastră, pe care am făcut-o astăzi nu înseamnă nimic, nici nu se vede, nici nu se observă, practic nu a fost făcută. Dar nu o facem pentru a curăţa întreaga planetă într-o zi, căci aşa ceva nu se poate. Ne adunăm toţi pentru câteva ore din an să arătăm oamenilor că poţi să schimbi ceva, să arătăm ca unora le pasă şi să arăţi, într-un final, că ţie, ca individ unic şi irepetabil, îţi pasă şi poţi să fii cel care face schimbarea.

Comentariu complicat

anca.ungurenus — Thu, 10 May 2012 18:46:41 +0000

Foto: winsomeaunt.blogspot.com

Eliza TRANĂ-PÎSLARU

Ce vreau să spun, pentru început, este faptul că acest articol este perfect subiectiv şi nu dezbate vreo ştire de ultimă oră. Ci doar gândurile ce s-au înşirat frumos, la coadă, pentru a mă ajuta să-mi exprim un punct de vedere.

Mai ţineţi minte momentele acelea din liceu când trebuia să ţineţi dezbateri şi să comentaţi opere marilor scriitori? Ei, printr-un moment dintr-acela tocmai am trecut şi eu. Două opere trebuiau să fie analizate, şi anume o poezie de-a lui Eminescu şi una de George Bacovia.

Pe mine m-a încercat de multe ori sentimentul că trebuie să existe un alt nivel al poeziei pe care trebuie să o comentez. Ceva în genul numeroaselor substraturi din creaţile scriitorului-matematician Ion Barbu. Adică gândul că poate exista şi o altă interpretare dincolo de interpretarea din carte sau interpretarea dezbătută la şcoală. Poate că un cuvânt vrea să fie mai mult decât descoperim la a doua sau la a treia citire a textului. Şi, în această situaţie, mai ales dacă eşti la teză, dai de suavul sentiment de cercetare a unui grup de litere frumos aşezate, pe marginea căruia trebuie să filosofezi.

Întâmplarea ce m-a făcut să scriu acest comentariu din viaţa de liceu n-ar fi învăţatul prea mult la română pentru teză şi nici măcar faptul că vreau să îmi dau o dare de seamă – bine, poate un pic ultimul -, ci faptul în sine, şi anume căutarea unui sens mai profund în orice, poate chiar şi viaţă.

La teză am avut de găsit sinonime contextuale pentru două cuvinte dintr-o poezie scrisă de Ion Barbu. Ţin minte că unul dintre ele era cuvântul ,,vesmânt”, din poezia ,,Elan”. Acum, cerinţa spunea un sinonim contextual. ,,Ce să fie, ce să fie?”, m-am întrebat. Şi am pornit încet… De la ,,haină” şi ,,îmbrăcăminte”, am răstălmăcit vorbele şi sensurile cuvântului până când am ajuns la cuvinte precum ,,gând” sau ,,sentiment”. Şi iar şi iar căutam alte înţelesuri, poate complicându-mă, dar poate fiind din ce în ce mai aproape de ceea ce dorea să spună autorul.

De multe ori ne complicăm viaţa, încercând să-i găsim noi şi noi sensuri. Mizăm pe capacitatea noastră de critici şi concentrăm cantităţi imense de energie pentru un clişeu, de cele mai multe ori expirat. Încercăm de fiecare dată să învăţăm ceva din greşeli, dar nu putem vedea esenţialul din cauza lupei cu care căutăm ce e mai ascuns şi secundar. Sau pe româneşte, nu putem vedea pădurea din cauza copacilor. O situaţie paradoxală, dar tind să cred din ce în ce mai mult că nouă, românilor, ne plac antitezele de orice fel.

Mulţi oameni încearcă să îşi dea seama ce a dorit un pictor, sculptor, muzician sau scriitor să spună prin opera sa. De multe ori de la o culoare, cuvânt, linie etc. pusă la locul potrivit – mai degrabă la locul nepotrivit, pentru a stimula atenţia observatorului – se poate ajunge la o întreagă lucrare de doctorat pe baza lucrului ce a demascat trăirile ce erau ascunse, mai la vedere sau nu.

Noi, oamenii, avem o întreagă artă realizată din diversitatea de moduri de a ne complica. Şi observ asta la mine. Pot spune că sunt o iubitoare de complicat, maladie din care cu greu se poate scăpa. Avem o preferinţă dintre cele mai puternice pentru hiperbolele vieţii, de orice tip. Dintr-un cuvânt despre care se spera să atingă o anumită coardă, s-a ajuns la suspiciunea unei autobibliografii. Acum citez din exprimarea familiară: ,,O fi bine, o fi rău”? Eu nu ştiu. Cert este că eu cred că Nichita Stănescu nu a vrut să spună în versul ,,Ora îşi pune coroană de nori, liliachie” decât că, în timpurile pe care le cânta pe harfa poeţilor, era înnorat. Sau poate nu?!

Şi cu diplome

anca.ungurenus — Sun, 06 May 2012 17:00:01 +0000

realitatea.net

Hilde TUDORA

Gheorghe Bică, prim-prorectorul Universităţii Spiru Haret, a anunţat că absolvenţii care au susţinut licenţa în sesiunea iunie-iulie 2009 vor putea intra în posesia diplomelor de licenţă doar prin hotărâre judecătorească: “Cei care şi-au terminat studiile în sesiunea de vară 2009, la forma de învăţământ la distanţă, indiferent de specializare, îşi vor putea primi diplomele în instanţă. Aşa prevede sistemul şi aşa se va face. Orice student care va înainta un proces va obţine o hotărâre judecătorească potrivit căreia diploma de licenţă va fi obţinută”.

Timp de trei ani, absolvenţii au aşteptat eliberarea diplomelor, după ce Ministrul Educaţiei a anunţat că mai multe specializări din cadrul Universităţii Spiru Haret nu sunt acreditate sau autorizate. Adeverinţa semnată de fiecare student la începutul facultăţii garanta eliberarea unei diplome la terminarea studiilor. Astfel, mai multe persoane au înaintat un proces, obţinându-şi diplomele în instanţă. De acum, orice absolvent se va putea bucura de un serviciu stabil, pe baza unei diplome, doar prin intermediul unei hotărâri din partea judecătorului.