Mara GAVRILĂ
Un copil în spatele unui ceas… Aşa facem cunoştinţă cu Hugo, personajul principal al filmului omonim. Băiatul din spatele timpului, care priveşte lumea printr-un orologiu. Iar lumea sa este gara din Paris, proiectată pe fundalul epocii trecute.
Foto: cineheat.fr
Hugo este un copil orfan care vine să locuiască împreună cu unchiul său în gara pariziană şi care, în cele din urmă, preia funcţia acestuia de ceasornicar. Singurul lucru care i-a rămas de la tatal său era un robot, o maşinărie care putea să scrie sau să deseneze pe baza unui mecanism complicat asemenea unui ceas. Solitar, neînteles şi murdar, el credea că dacă poate repara robotul, dacă poate readuce magia în micile sale rotiţe, va primi un mesaj de la tatăl sau, mort subit într-un incendiu. Fără niciun gologan în buzunar, fură piesele din atelierul unui vânzător de jucării din gară, care îl prinde şi îl obligă să lucreze pentru el până îşi va plăti datoria. Aşa o cunoaşte pe Isabelle, orfană de asemenea, crescută de catre naşul său, vânzătorul de jucării.
Împreună repară robotul, dar acesta nu îi oferă lui Hugo un răspuns, ci o serie de semne de întrebare care îl conduc spre ce avea cu adevărat nevoie: o familie. Şi aşa începe marea sa aventură. Află că, de fapt, vânzătorul de jucarii nu era un simplu negustor, ci era chiar Georges Méliès, primul regizor de film şi succcesorul fraţilor Lumière. Odată cu Primul Război Mondial, arta sa este uitată, iar cele 500 de filme realizate sunt vândute pentru substanţele lor chimice unei fabrici de tocuri de pantofi. Îndurerat, el dispare din industria filmului şi se retrage la micul său stand cu jucării.
Foto: movit.net
Pasionată de citit, Isabelle îl atrage pe Hugo în lumea bibliotecilor şi astfel ajung împreună la cea cu documentaţie în domeniul cinematografiei, unde descoperă că regizorul era consemnat în anale ca fiind secerat de razboi. Copiii semnalează eroarea, iar Cinemateca Franceză organizează o gala în onoarea lui Georges Méliès, recuperându-i o parte din filme.
Deşi una din numeroasele producţii cu happy-end, “Hugo” nu urmăreşte clişeul hollywood-ian care deja zgârie ochiul. Nu pentru asta a fost premiat cu 5 Oscaruri. Ci pentru profunzimea sa, pentru adevarul simplu despre viaţă, cu atât mai izbitor cu cât iese din gura unui copil. Ce m-a învăţat protagonistul? Că fiecare avem drumul nostru în viaţă. Lumea este, spune el, un aparat uriaş şi niciun aparat nu vine cu piese de rezervă; deci nu poate fi el una. Fiecare avem rostul nostru. Al său era să repare roboţi, ceasuri, oameni, să-i ajute sa-şi (re)găsească parţile lipsă, pierdute undeva, de-a lungul vieţii.
Sunt puţine filmele care mă fac să zâmbesc, care îmi transmit lumină, căldură (chiar şi din gara unui Paris nins, hibernal). Cele cărora le urmaresc cu nesaţ până şi genericul de final, doar-doar să nu mă rup încă de lumea lor. “Hugo” se numară printre ele.
