Se prinde de TINEri!!!
Recenzie
Cadoul Ceceliei Ahern
Sep 2nd
O carte ce arata intocmai ca un cadou impachetat cu grija pentru a fi daruit. Nu e perioada Craciunului, a cadourilor, intocmai cand se petrece actiunea din carte, insa va propun sa imi faceti cadou 5 minute sa va spun ce e de osebit la acest Cadou(l).
Majoritatea ne dorim un viitor stralucit, cu o cariera in ascensiune continua, eventual o familie mare si fericita, cu alte cuvinte o viata fara griji. Asa pare succesul,nu ? Cecelia Ahern arata cititorilor viata fara griji a lui Lou Suffern , un barbat realizat realizat profesional, cu doi copii si o sotie frumoasa. Intocmai precum un cadou, viata lui arata bine din exterior, insa interiorul e o surpriza. Aparent, Lou are de-a face cu doua vieti, ar cam avea nevoie de 48 de ore ca sa bifeze totul din agenda. Insa cum si zilele lui au tot 24 de ore o parte din viata lui ajunge neglijata, iar aceea nu e serviciul caci « familia nu te poate concedia ».
Totusi, despre ce cadou e vorba ? Ce cadou i-ar trebui unui om ce are totul ? Raspunsul este timpul, insa cesta nu poate fi daruit. Surprizaaa ! Timpul poate fi daruit (in cazuri foarte speciale !), iar cadoul vine de unde te-astepti mai putin. Lou Suffern isi primeste magicul cadou de la nimeni altul decat de la Gabe, cersetorul caruia ii facuse un cadou material – unul mai normal.
Se spune ca orice rau facem se intoarce si asemenea se intampla si cu nbinele. In ce masura si in ce fel se aplica zicala puteti descoperi in Cadoul. Autoarea best-sellerului P.S. Te iubesc, a continuat sa spuna te iubesc si in alte feluti asa ca profitati de cadou asa cum trebuie.
Pivnitele Vaticanului- Andre Gide
Iul 28th
Cartea cu numarul 3 din colectia Carte De Buzunar, a Jurnalului National a fost tinta mea. Desi nu-i frumos sa judeci dupa titlu, acesta mi-a inspirat masonerie, catolicii si desigur un secret ce ii leaga. Initial m-am gandit ca va fi o lectura presarata din plin cu detalii istorico-religioase. Aici m-am inselat, caci primele 50 de pagini duc cititorul langa un personaj misterios.
Pivnitele Vaticanului, dupa parerea mea, e un roman captivant, iar personajul misterios, Lafcadio Wluki, cu siguranta uimeste. Bastardul unui nobil francez, nascut in Bucuresti, cunoscator a mai multor limbi straine, foarte inteligent de altfel, isi incarca constiinta cu un deliciu pentru cititori. O crima asupra unui «posibil salvator de papa », accentueza satira la adresa pioseniei unui catolic.
Andre Gide satirizeaza limitele a doua extreme : credinciosii catolici si masonii. Pentru a-l salva pe papa, printr-o posibila cruciada, multe credincioase cad prada inselaciunii, fiind « scutite » de sume importante de catre escroci. La extrema cealalta un mason celebru, Anthime Armand- Dubois, se converteste la catolicism, dupa ce este vindecat prin « minune » de handicapul de care suferea si pe care stiinta nu i-l vindecase, credinta aducandu-l in groapa saraciei.
Cartea mai « detine » personaje misterioase ce complica mai mult existenta celor pe care i-am amintit. Sper ca numarul 3 sa poarte noroc si altor iubitori de carti, sau poate deschide apetitul unor curiosi :D. O Carte De Buzunar se citeste repede, iar satira lui Andre Gide intriga si amuza.
« Fara papa este ingrozitor, doamna. Dar asta nu-i nimic, cu un papa fals este inca si mai ingrozitor. »
Pianista- Elfriede Jelinek
Iun 1st
Saptamana asta am terminat de citit “Pianista”. Intr-adevar, am sovait putin inainte sa o deschid, ma asteptam la idile siropoase, maniere exacerbate si pagini intregi in memoria compozitorilor… Dupa, am zis sa vad ce scris pe spate. Acolo, Publishers Weekly informeaza ca “Sexualitatea si violenta se intrepatrund in aceasta carte stralucita, necrutatoare. Un roman nerecomandabil celor slabi de inima.” Desi sunt slaba de inima am citit-o si pot sa afirm ca e una din cele mai controversate carti care mi-a picat in mana. Arta, sexualitatea, violenta se impletesc perfect. Stilul este indirect liber, niciun dialog, nimic, doar pasaje inefabile, care, luate separat, pot constitui poeme de sine-statoare. Cateva pagini citeam absorbita si pierdeam, in acele momente dimensiunile spatio-temporale, iar urmatoarele ma socau atat de rau incat lasam cartea din mana si ma intrebam, nevenindu-mi sa cred: “Chiar a scris asta?”.
Actiunea e plasata in anii `70 in Viena. In prim-plan se afla profesoara de pian, Erika Kohut, o femeie trecuta de treizeci de ani, a carei singura ratiune de a fi este muzica. Fara prieteni, amanti sau orice urma de spontaneitate, Erika este depersonalizata total prin muzica. Devine propriul instrument al mamei tale, care canta exact cum doreste aceasta. Mama are conceptii radicale in privinta machiajului, rochiilor elegante sau relatiilor amoroase si ii permite Erikai un singur lucru: purificarea prin arta. Obedienta, eroina isi insuseste acest catharsis cu toata fiinta, si, in prima parte a romanului, cititorul are tendinta de a o considera pe Erika o sacra. Nici pe departe.
Scriitoarea ii dezvaluie treptat latura perversa si chiar masochista. Pe masura ce naratiunea avanseaza, cititorul o urmareste in desele sale hoinareli prin Viena, cand vizionand un film porno pe la cinematografe, cand privind cu o placere malefica actele sexuale petrecute prin dumbravile din jurul Vienei. Elfriede Jelinek insista in descrierea amanuntelor, gesturilor, gandurilor psihopate ale eroinei, cu o mare placere de a tergiversa. Orice reactie, orice atingere, orice sunet trece prin mii de ecouri, devine atat de artistic stilizat, incat pierde orice urma de vulgaritate. Sau poate, nu. Intr-adevar unele scene sunt descrise fara pic de cenzura, atat raporturile sexuale, cat si micile preocupari ale psihopatei. Placerea ei cea mai mare era disecarea propriului corp cu lama in locuri mai mult sau mai putin vizibile. Pentru ca de-a lungul romanului personajul nu reuseste sa dea dovada de niciun sentiment uman, nu simte niciodata nimic, cititorului nu-i va trezi cu nimic mila, dimpotriva, va incepe sa o deteste cu toata fiinta
Si totusi, cineva se indragosteste de ea. Un elev charismatic, sarmant, talentat… Ii jura dragoste eterna, insa Erika, ii cere imposibilul. Vrea violenta, impinsa pana la paroxism. Vrea sa fie legata, batuta, taiata… Scenele sunt redate cu o precizie inumana. Si totusi, emana ceva inefabil. Mai ales finalul… Pentru ca adevaratele carti sunt cele in care finalul introduce cititorul intr-o asemenea stare, care ramane constanta, chiar dupa ce subiectul cartii a fost uitat.
Scriitoarea uluieste prin investigarea vietii interioare a unei demente. E un fel de “Prozac nation”, cu o mica diferenta. In “Prozac nation”, adolescenta isi revine treptat, insa Erika este condamnata pentru totdeauna acestei depersonalizari totale, aceste incapacitati de a simti ceva, incercand sa depaseasca aceasta conditie prin perversiune si violenta. Din pacate nu reuseste. Nu simte nimic, nici chiar cand fanteziile ii devin realitate. Poate ca din descrierea mea a reiesit ca “Pianista” e o carte pornografica. Nu stiu ce sa zic. Unele scene sunt, evident, situate deasupra decentei si o normalitatii, iar personajul te va soca cu siguranta, insa e, cu siguranta, o carte care merita citita.
Romanul a fost ecranizat de regizorul Michael HAneke, cu Isabelle Huppert, Benoit Magimel si Annie Girardot. In 2001, la Festivalul de la Cannes, pelicula a obtinut Marele Premiu, precum si Premiul pentru cea mai buna actrita si cel mai bun actor. Scriitoarea a primit Premiul Nobel pentru literatura in 2004.
Femei- Charles Bukowski
Mai 4th
Femei este un roman serial, simplu ca pornografia în mecanica sa directă, deci onest şi în pericol aneantizare. Precum Don Juan-ul lui Triso de Molina ori infiniţii violatori din romanele marchizului de Sade, Hank Chinaski se repetă. Mecanica erotică, rotitor calendar newtonian, îl aduce pe Hank mereu în aceeaşi stare: a unui harem de orgasme înconjurate de aureola propriei sale carisme.
(Călin Andrei Mihăilescu)
Personajul principal a lui Bukowski, Hank Chinaski este un scriitor alcoolic, dependent de femei, care îşi trăieşte viaţa între pariuri la curse şi partide de amor. Un alter ego al lui Bukowski, personajul său devine o replică fidelă a realităţii americane din anii şaptezeci, autorul fiind denumit de revista Time laureatul surghiuniţilor din societatea americană.
Chiar dacă de-a lungul paginilor vulgaritatea limbajului, scenele erotice explicite şi lipsa de menajamente cu care Bukwoski îşi trateză cititorul dau impresia de derizoriu, de facil, în realitate ele expun într-o manieră brutală şi seacă o altă faţă a singurătăţii. Căutarea de sine şi perpetua redescoperire în femei îl aduce pe cititor la o analiză atentă şi francă a interaţiunii umane. Descrierea amănunţită a scenelor de sex se face sistematic, aproape matematic, prezentând mai mult mişcări raţionale, decât un instinct.
Cartea lui Bukowski e o sinestezie de imagini şi mirosuri dintre cele mai diverse, fie că sunt dominate de curburile sânilor, de fum de ţigară sau de iz de vomă, toate exprimă o liberatate de orice coerciţie, o libertate promiscuă. Cu toate acestea, rămâne uimitoare capacitatea autorului de a îmbina mecanismul sec al eroticului, al sexului animalic, cu pasaje succinte, aproape imperceptibile de tandreţe. Ele dezvăluie acea expunere, acea slăbiciune în faţa sigurătăţii, în faţa reliefului ei dur şi necioplit.
E greu de aproximat numărul de femei care au trecut prin paginile cărţii şi prin patul lui Chinaski, însă toate au un numitor comun: o nebunie vecină cu demenţa, care paradoxal le face verosimile. La fel ca personajul principal, ele nu pot fi catalogate de societate decât ca paria, însă în realitate nu sunt decât un conturul desenat ferm al unui strigăt de sete de viaţă. Cu toate că el este un bărbat de 50 de ani, iar partenerele sale uneori nu au nici măcar 30, relaţiile lui Chinaski nu rezidă dintr-un fel de dorinţă de tinereţe sau de întoarcere în timp. După cum spune şi în carte, Chinaski găseşte în exploatarea carnală a sexului un mod de a păcăli moartea, de a-şi valida de fiecare dată capacitatea şi posibilitatea de trăi exact ca ceea ce este şi nu pentru ce ar dori sau ar vrea ceilalţi sau el însuşi să fie.
Încheind apoteotic cu dictonul care l-a călăuzit pe Bukowski pe acest drum anevois, care se numeşte femeia: “drink well, write well, fuck well”, nu pot să-ţi urez decât lectură plăcută.
Shutter Island si fabulosul Leonardo di Caprio
Apr 19th
Pe ultima coperta a romanului “Shutter Island” scrie ca “Mersul investigatiei traseaza liniile unui thriller psihologic incitant, care tine orice cititor cu sufletul la gura pana la ultimele pagini, culminand cu o ultima si cutremuratoare descoperire”. Mai exact, in vreo 300 si ceva de pagini de text maruntel, Dennis Lehane descrie cu lux de amanunte 4 zile de “investigatie” intensa a lui Teddy Daniels si a noului sau coleg Chuck.
Shutter Island este locul in care sunt internati toti acei criminali atat de bolnavi psihic incat au fost respinsi de celelalte sanatorii din SUA. Doar asa, ca si “chestie tipic americaneasca”, spitalul este situat pe o insula pustie si in cele trei corpuri ale sale se afla pacienti clasificati dupa gravitatea bolii, in vreme ce vechiul far al insulei are un cu totul si cu totul alt scop. Cand una dintre paciente dispare desculta, dintr-o camera inchisa cu cheia pe dinafara, fix prin fata a catorva serii de paznici si nu e de gasit niciunde pe insula, cei doi politisti intra in joc. Din pacate pentru ei, regulile pe insula sunt stabilite altfel decat erau obisnuiti. Le sunt astfel confiscate armele si le este interzis accesul la dosarele pacientilor avand la dispozitie doar personalul indiferent la evenimentul misterios si doctorii nesuferiti carora disparitia unei criminale, pardon, paciente periculoase, nu li se pare ceva prea important. Colac peste pupaza, imediat dupa disparitia pacientei unul din doctori a parasit insula. Ca doar isi programa vacanta in Franta de nu stiu cata vreme, normal. Si tocmai cand citesti si citesti si tot citesti atatea aberatii si greseli de investigatie care il scot din sarite pe Teddy Daniels si il determina sa ii considere pe toti suspectii la ceva, nu se stie ce anume, se intampla incredibilul. Rachel, pacienta periculoasa care isi omorase cei trei copii prin inecare apoi ii luase pe toti trei asa morti cum erau si ii asezase vesela la masa pentru a le servi micul dejun, si care disparuse asadar din spitalul despre care vorbeam adineauri, se intoarce. Apare. Disparitia ei devine la fel de neimportanta ca si cum nici nu ar fi avut loc (nu ca ar fi fost tratata cu prea mare importanta inainte).
Desi normal ar fi fost ca cei doi politisti sa plece inapoi de unde au venit cat mai repede, furtuna face ca niciun feribot sa nu ajunga pe insula pentru un timp si ei devin din pisica soarece. Desi Teddy Daniels alesese cazul special pentru a afla cateva detalii murdare despre procedurile sinistre practicate de doctori pe pacienti, proceduri care erau mai degraba experimentale decat standardizate, acum faptul ca Teddy stie mai multe decat ar trebui il face sa fie el insusi “vanat” de doctori. Bineinteles ca nu se poate lasa prins pentru ca nu isi poate permite luxul de a se juca de-a cobaiul cu doctorii si prietenul lor cel mai bun bisturiul, pana nu il gaseste pe insula pe Laeddis, psihopatul nenorocit din cauza caruia murise mult iubita sotie a politistului.
Finalul va va uimi cu siguranta si tot ce pot spune e ca seamana putin cu ideea centrala din “Eu cand vreau sa fluier, fluier!”. De patit tot o pateste pacientul cu numarul saiseci si sapte, dar nu pentru ca asa vor doctori ci pentru ca asa vrea el. Foarte explicit in acest sens este insa filmul, unde, Leonardo di Caprio isi face treaba exact asa cum trebuie si te face sa stai cu inima-n gat pana in ultima clipa cand da o replica de-aia de care stie el ca te “atinge la corazon” si te face sa respiri puternic si zgomotos si sa zici “Stiam eu!”. Lectura placuta si … de-abia apoi vizionare placuta… zic eu.
