Simona PETRICA

Ana Neamu are 23 de ani si a terminat deja Facultatea de Medicina, specializarea Balneo Fizio -Kinetoterapie. Avea un loc de munca asigurat, insa pasiunile care o urmareau de mica au facut-o sa isi rastoarne viata.

“ M-am saturat de alb, de rosu si de boala si am inceput sa ma documentez pentru a urma o Facultate de Fotografie in Marea Britanie.” Zis si facut.  In prezent, Ana studiaza  la Universitatea din  Wales, Facultatea  de Arta Media si Design , sectia de Fotografie pentru Moda si Publicitate , in ultimul an. Chiar daca a luat-o de la zero, a platit 3500 de lire pe an si a mai consumat 3 ani cu studii, acum simte ca este ea cu adevarat.

Simona Petrica: Cand te-ai hotarat sa faci aceasta schimbare?

Ana Neamu: Mi-a placut mereu arta poate si pentru faptul ca tatal meu este pictor. Insa, in  2007 am facut in Craiova un curs de fotografie si atunci mi-am dat seama ca asta vreau sa fac, sa ma exprim prin fotografie. Gandindu-ma ca pot sa dorm si intr-o galerie pe  o saltea, m-am hotarat sa o iau de la zero, sa ma documentez pe internet despre o astfel de facultate si sa incerc. Inaintea mea a mai plecat un prieten pe fotografie contemporana si m-am hotarat sa fac acelasi lucru, chiar daca el era in alt oras. Iar acum cand ma gandeasc la asta nu regret.

S.P.: Cum a fost prima zi de scoala?

A.N.: Cand am ajuns acolo am avut un soc, mi s-a pus negru in fata. Descopeream un alt sistem, o alta lume, nu simteam ca ma duc la facultate, in jurul meu erau tineri pasionati, nu era atmosfera de indiferenta si presiunea de aici. Acolo o facultate inseamna un grup strans de oameni cu aceleasi pasiuni, talente si atitudini  care te motiveaza sa dai ce e mai bun din tine. In Romania nu esti incurajat sa cauti lucrurile care iti plac. Se urmeaza doar trendul, se urmareste domeniul care produce cel mai bine bani asta pentru ca suntem obsedati de partea cantitativa a vietii.

S.P.: Cum se desfasoara cursurile acolo?

A.N.: Nu ai cursuri ca aici, numarul de ore e redus, se pune accent pe ce faci acasa, ai proiecte la luna, multa practica in studio sau afara in aer liber. Avem si cursuri teoretice de  arta fotografica si istoria artei , plus lecturi in functie de proiectele practice si de linia pe care vrei sa o urmezi in proiectul respectiv.

Anul universitar e impartit in 3 semestre , examenele sunt la fel,  proiecte practice,  insa in proiect trebuie sa apelezi si la teorie pentru a explica pana la cel mai mic detaliu conceptul. De exemplu. de unde ai plecat, cum ti-a venit ideea, ce te-a inspirat, de unde ai luat modelul,  cat ai lucrat, ce recuzita ai folosit, care a fost costul total pentru realizarea proiectului si chiar explicarea unor elemente foarte simple de genul : “Cuta pe care o face rochia modelului folosit e intentionata sau nu ai observat-o?”

S.P.: Ce materii studiezi la o astfel de facultate?

A.N.: Studiul fotografiei, foarte multe materii care tin de tehnica (cum sa pui lumina, umbrele, cum sa lucrezi cu reflexele in oglinda) cum sa urmaresti modelul, cum sa folosesti photoshopul, etc.

S.P.: Cati sunteti in an si cum se comporta profesorii cu voi?

A.N.: In primul an am fost 48, insa nu au promovat toti. In anul doi am mai ramas 37 si pana la sfarsit vom vedea. Nu sunt multi straini in anul nostru, suntem 2 romani si un japonez. Profesorii sunt foarte pasionati de domeniul in care activeaza si sunt foarte bine pregatiti. Intalnesti si acolo ”mentalitati comuniste”, profesori rigizi, care nu iti explica mult sau vor sa faci numai cum zic ei.

Ceea ce face diferenta e ca e poti avea discutii cu ei, le poti spune ce vrei sa faci, ei iti dau mai multe variante. Te stimuleaza, te motiveaza sa cauti, sa te documentezi,  sa iti doresti sa pui in practica ideea. Acolo se merge mult pe principiul „Totul tine de tine, cat iti doresti sa faci ceva”, de aceea profesorii iti dau multa libertate si te lasa sa te desfasori.

In general, ei pun accent pe poveste, mereu suntem indrumati sa cream o tema inainte, sa plecam chiar si de la un detaliu si vedem noi ce se formeaza pe parcurs. Prin felul lor de a fi iti stimuleaza imaginatia si te incurajeaza sa o cauti prin orice mijloc(vizual, auditiv), dar si sa citesti, sa stii despre ce iti vorbesc la cursuri.

S.P.: Ce perspective are profesia de fotograf ?

A.N.: Fotografii lucreaza mult in afara, intr o casa de moda, la reviste, reclame, publicitate, intr-o galerie, acolo unde este nevoie de  imagine. In Romania domeniul acesta a fost deteriorat. Toti stiu sa faca fotografii, multi considera ca nu e nevoie de studii pentru asta. Plus ca nu as vrea sa ajung sa fac poze la nunti si botezuri. Singura varianta ar fi sa lucrezi doar in publicitate, dar nici acest domeniu nu e dezvoltat pe toate ramurile. Plus ca aici oamenii nu ar da bani pe fotografii sa le puna in casa.

S.P.: Fotografia tine mult de imagine, cum crezi ca e vazut acest concept in afara si aici?

A.N.: Toti oamenii se folosesc de imagine, dar in Romania imaginea e folosita intr-un mod obsedant.Plus ca totul e un tipar, ne-am impus foarte multe lucruri la care nu vrem sa renuntam pentru a ne exprima pe noi.

In afara oamenii critica mult, tin mult la ea, dar  se imbraca foarte comod. Ei poarta mai mult atitudinea „Ok, m-am trezit, ce arunc pe mine?”

S.P.: Ce reactii primesti in Romania cand spui la ce facultate esti?

A.N.: Nu ma simt ciudat pentru ca stiu ca asta vreau sa fac. Numai asa poti sa rezisti la discutiile pe tema facultatii si ce faci dupa. Multi spun ca e o meserieusoara, ca nu ai nevoie de facultate pentru  asta, multi sunt surprinsi cand aud  pentru ca  nu e comuna in Romania si sunt entuziasmati.

Trebuie sa raspund des la ironii si la intrebarea „Cum ai de gand sa castigi bani?” , dar nu ma mai afecteaza, stii care ti-e drumul si mergi pe el. Stiu cum va fi peste 5 ani, dar acum fac cat pot si in directia asta vreau sa merg. Pana la urma tine si de noroc un  pic. Pe viitor, nu stiu daca ma intorc in Romania, dar daca vin as putea sa incerc Bucuresti, Cluj sau Timisoara. Simt ca aici nu sunt apreciata. Tot sistemul romanesc  e superficial. Mi-ar placea sa am totusi propria galerie, sa desfasor diferite proiecte de arta creativa. In timp cine stie…

Tweet This Post

Pe Eddie Parvu l-am cunoscut prima data virtual. Mi-a fost recomandat de o colega ca fiind “castigator la nu stiu ce workshop de la TIFF”. Dupa doua-trei conversatii pe messenger am stabilit sa ne intalnim la sase fix, intr-o miercuri in fata la Murphy’s. Ne-am asezat la o masa  unde aveam sa aflu ca doar ce a terminat liceul la Carol I din Craiova, a luat bacul cu o nota peste 9 si ii place limonada.

Se pregateste sa dea la imagine film in cadrul UNATC din Bucuresti si a castigat concursul Let’s go Digital! desfasurat la TIFF cu un scurtmetraj intitulat “Trei Cartoane”. Acolo a avut acces la petrecerile HBO din cadrul Festivalului International de film de la Cluj si a intalnit actori si regizori celebri ca Victor Rebengiuc sau Corneliu Porumboiu.

Stefania Batrinca: Ce este Let’s go Digital si cum ai aflat despre acest concurs?

Eddie Parvu: Stiam de concurs de acum cinci ani, de la prima editie. Sora mea a participat la el, ea fiind acum studenta la regie in Bucuresti. Ma tot batea la cap sa ma inscriu la Let’s go Digital!. Anul trecut am uitat (rade putin jenat), dar asa am avut timp sa ma pregatesc. Workshopurile au fost exclusiv pe film si s-au desfasurat la Cluj in perioada Festivalului International de film. Atelierele sunt destinate tinerilor intre 14 si 18 ani, iar pentru a fi acceptat trebuie sa trimiti o aplicatie cu poze, filmulete sau desene din care sa reiasa creativitatea,  un CV, o scrisoare de motivatie si un eseu cu o poveste care sa spuna “ceva”.

S.B.: Pe ce anume s-au bazat atelierele Let’s Go Digital? Ce vi s-a oferit?

E.P.: Organizatorii ne-au asigurat totul: de la cazare, masa, pana la ustensilele de montat, filmat si fotografiat. In fiecare an se aleg 15 participanti noi si inca trei care au mai fost la editiile anterioare. Cei din urma sunt un fel de “seniori editori”. Atelierele au durat zece zile si aveau tema “familia”. In acest timp ne-am impartit pe echipe si ne-am apucat de creat “povesti”. Trainerii adusi erau din domeniu. Au fost decanul de la UNATC din Bucuresti, un scenarist, oameni care au legatura cu filmul, teatrul si povestile. Primele zile au fost de acomodare si ne-au pus sa facem fotografii cu ce ne place noua. Treptat am trecut la lucruri mai dificile. De exemplu trebuia sa filmam timp de un minut fara intrerupere, fara sa miscam camera. Exercitii de indemanare si creativitate.  In cele din urma trebuia sa utillizam toate cunostintele acumulate: sa facem un scenariu pe tema familiei si sa realizam un filmulet. Fiecare echipa isi prezenta creatia, iar una dintre ele castiga premiul cel mare: laptopuri  oferite de sponsori.

S.B.: Anul acesta echipa ta a fost cea castigatoare. Care e ideea filmuletului vostru?

E.P.: Initial am avut doua scenarii. Nu ne puteam decide la niciunul si ne-am dus la trainer sa ne sfatuiasca. Dupa discutia cu el am renuntat si am mers pe alta idee. In scurtmetraj este vorba despre un tip care e in lumea lui. Isi da seama ca nu poate comunica prea bine cu cei din jurul lui si asa decide sa isi faca prieteni imaginari, si anume, cartoane. Initial am vrut sa-l spanzuram la sfarsit, dar la montaj ne-am dat seama ca nu avem de ce sa legam scena.

S.B.: Cine e “actorul “care interpreteaza personajul din film?

E.P.: Am vrut sa facem cu un batran. Ne-am gandit la bucatarul de la pensiunea la care stateam. In dimineata in care trebuia sa filmam ne-a zis ca da si ne-a cerut sa ne intoarcem la pranz. Am revenit, dar am avut surpriza sa ne spuna ca el nu poate pentru ca e actor la Universitatea din Cluj, joaca de zeci de ani si s-a retras la pensiune ca sa scape de tabloide. Eram disperati, dar o colega din grup a spus ca are un prieten student in Cluj care are barba si pare mai batran. Voiam un barbat de varsta a doua. Ne-am gandit ca daca pare prea tanar ii dam cumva cu faina prin cap. Am renuntat dupa ce ne-am intalnit cu el si am vazut ca e bun pentru rol. Il cheama Alex Vieriu si e student la Limbi Straine in Cluj. Am filmat in camera noastra de la pensiune unde a trebuit sa dam totul afara si sa reorganizam decorul.

S.B.: Cum s-a desemnat echipa castigatoare?

E.P.: Filmele au fost proiectate intr-o cinema din Cluj. Accesul a fost gratuit, iar oamenii care au venit acolo sa le vizioneze au votat pe cel favorit. Asa am iesit noi fericitii castigatori. Am fost premiati la Gala de Incheiere de la TIFF in fata unui public numeros unde s-a difuzat si making of-ul filmuletului. Ce a fost amuzant este ca le-am zis parintilor si prietenilor ca voi aparea la televizor cand o sa ma premieze, dar culmea a fost ca au taiat tocmai partea cu premierea noastra. Nu ne-am suparat pentru ca oricum am fost difuzati pe internet si mai mult decat atat, filmuletul nostru a rulat intr-un cinematograf!

Asadar, Trei Cartoane de Eddie Parvu, Alex Savescu si Diana Ciobanu.

Vezi mai multe video din Film

Tweet This Post

Aparent Ellie White este un nume mai nou pe piata muzicala, dar ea este fosta solista a celor de la Dj Project. Noi am vrut sa vedem ce planuri de viitor are si cu ce-o sa ne suprinda asa ca am luat legatura cu ea. Ce ne-a dezvaluit, va invit sa cititi in continuare.

1 . Ellie White. Interesant, dar pe de o parte ciudat numele. Cum ti l-ai ales? Are vreo semnificatie aparte pentru tine?

Ellie vine de la numele meu , iar White reprezinta pentru mine un nou inceput.

2. Eu stiu ca nu ai fost implicata in scandaluri, insa separarea ta de Dj Project a adus mare zarva si s-au facut numeroase supozitii legate de acest lucru. Ne poti spune cum s-au petrecut de fapt lucrurile ?

Chiar nu as vrea sa intru din nou in detalii, dupa cum am mai spus am luat decizia de a parasi trupa Dj Project din mai multe motive. Important este ceea ce se va intampla de acum incolo si nu ce a fost.

3. Ce a reprezentat trupa Dj Project si ce este acum pentru tine? Regreti schimbarea aceasta?

A fost trupa care m-a lansat si alaturi de care am trait clipe frumoase, iar acum este o amintire placuta. Shimbarea care am facut-o nu o regret si nu o voi regreta, daca ar fi fost cea mai mica posibilitate sa regret, nu as fi plecat niciodata.

4.Cum ai ajuns sa fii solista celor de la Dj Project?

A fost pur si simlu o intamplare, am dat o proba de voce, le-a placut si asa am inceput o colaborare plina de succes

5. Cu muzica stiu ca ai inceput dinainte de Dj Project. Daca n-ai fi avut succes cu aceasta cariera, ce meserie crezi ca ai fi practicat acum?

Nu stiu ce alta meserie mi-ar fi adus atata satisfacie ca aceea de a urca pe scena in aplauzele sutelor de oameni care sunt acolo pentru tine. E o senzatie unica pe care n-as da-o pe nicio alta meserie. Totusi, mi-ar placea foarte mult sa predau muzica, de aceea o sa si deschid la Brasov o scoala de canto.

6. In Craiova te ascultam curand?

Sper sa va vizitez cat de curand, nu am mai fost in Craiova de anul trecut, dar sper sa ma invitati si voi reveni cu foarte mare placere.

7. Ce iti amintesti din perioada liceului? Ce ti-a placut cel mai mult?

Cel mai mult din perioada aceea orele de canto si concursurile (festivalurile) de muzica usoara si populara la care am participat.

8. Ce iti place sa faci ca sa te recreezi, ce te relaxeaza cel mai mult?

Cel mai mult ma relaxeaza o muzica buna, ma rup de realitate si visez cu ochii deschisi. Dar in acelasi timp, imi place sa citesc, chiar acum ma delectez cu o carte buna, “ Angel’s Game”, de Carlos Ruiz Zafon. Ma relaxez foarte tare si cand ma joc cu catelusa mea, Daisy, un bichon maltez de care sunt absolut si iremediabil indragostita.

9. Care este melodia ta preferata si de ce anume iti aminteste?

Nu am o singura melodie preferata. Imi place sa ma implic sufleteste in fiecare melodie pe care o aud sau cant, imi place sa traiesc momentul, asa ca nu ma pot limita doar la o singura piesa.

10. Care este cea mai frumoasa amintire a ta din cariera de artist? Dar din viata personala?

Inca nu mi-am incheiat carierea de artist, deci sper sa mai fac rost de multe amintiri frumoase care sa-mi incalzeasca sufletul. Fiecare moment petrecut pe scena este un moment de neuitat.

11. Am ascultat teaserul pe blogul tau si stiu ca e de ceva vreme. Cand va fi lansata melodia completa?

Piesa este gata, dar inca nu stim exact data lansarii. In cel mai rau caz va fi in vara , oricum voi da de stire fie pe blogul meu, fie pe alte canale media tot ceea ce se intampla cu cariera mea

12. Ce mesaj ai pentru cititorii nostri si pentru vitorii sau actualii fani Ellie White?

Sper sa aiba in continuare incredere in mine si sa le placa urmatoarele piese. Chiar daca inceputul in cariera solo este mai anevoios, cu siguranta nu ma voi opri aici…

Va astept la spectacolele mele si va invit la scoala de canto

13. Ce planuri ai pe viitor pentru noua ta cariera solo?

Sper ca anul acesta sa lansez si primul single, iar ce se mai intampla pe viitor… va mai povestesc In orice caz, planurile sunt marete

Tweet This Post

Pe 28 februarie in centru, pe Unirii era forfota mare. Toata lumea cauta martisoare, flori, intr-un cuvant, cadouri potrivite pentru 1 martie. Pe Rebecca o asteptam la intrarea in Mercur, “ la usa rotativa”. Dupa doua beep-uri scurte a raspuns: “Rebecca, am ajuns dar e agitatie si nu stiu daca o sa ma vezi. Te astept la usa rotativa”. In cateva minute in care atat eu cat si doamna care se asezase langa mine am scrutat multimea, Rebecca a aparut. Nu s-a schimbat mult de cand am vazut-o ultima data. Este la fel de slaba, are parul lung si ondulat si poarta ochelari. Era fericita, deoarece condusese pentru prima data singura masina de cand si-a luat permis. Inca nu se dezmeticise si cauta un loc ferit in geanta unde ar fi putut sa isi puna cheile.

Dupa mai multe incercari esuate de a gasi un loc linistit, ne-am asezat la masa, intr-o cofetarie si am inceput sa vorbim. La inceput s-a speriat de camera pe care o adusesem pe post de reportofon, dar si-a revenit repede. Mi-a spus ca si-a adus o parte din diplomele pe care le are si programele pe care le-a mai pastrat.

Fara prea multe ocolisuri a spus scurt:” Am inceput sa cant la pian la 6 ani si jumatate, la gradinita.” Asa incepe deci povestea Rebeccai Serban, o tanara care si-a dedicat 13 ani din viata pianului si muzicii in general. Acum a pierdut numarul diplomelor pe care le are dar este mandra ca de la toate concursurile la care a participat s-a intors cu un premiu. Are unul pana si de la cel la care a incurcat o sonata a lui Beethoven, insa a salvat-o studiul de Chopin inclus in program. A gresit putin, sesizabil in prima parte dar s-a redresat si la sfarsit a primit alaturi de premiul III, felicitarile juriului , deoarece a continuat si a reusit sa duca programul la sfarsit ca o adevarata profesionista. Pe langa acest moment de care acum isi aduce aminte cu zambetul pe buze, Rebecca rememoreaza cu drag si serile in care pleca la colindat alaturi de fratii sai care continua traditia familiei si studiaza pianul, respectiv vioara; precum si zilele in care trebuia sa formeze in cel mai scurt timp o formatie, alaturi de colegi de la scoala, pentru a sustine mici reprezentatii unde uneori juca rolul sopranei. Acum se pregateste pentru o excursie de doua saptamani in Polonia, un schimb de experienta ce a avut  printre obiective promovarea Liceului de Arta din Craiova. Va pleca miercuri, ziua in care va zbura pentru prima data cu avionul. Avea emotii inca de atunci atat din cauza zborului cat si a programului pe care l-a pregatit cu echipa din Craiova, trei concerte, Haydn, Beethoven si Mozart dar si piese din repertoriul national.

In afara de George Enescu, compozitorul sau roman preferat, Rebeccai ii plac muzica lui Michael Jackson dar si cantecele lui Charlie Chaplin precum “Smile” sau “The spring song “ pe care le-a si inregistrat.  Voleiul si fotbalul se numara de asemenea printre pasiunile sale dar si filmele lui Silvester Stalone . Este preferatul ei si a vazut toate filmele in care acesta apare, mai putin unul, o comedie, despre care spune ca “ nu vreau sa il vad cum se face de ras acolo”. Dupa o gustare dulce- ceruse choix a la crème si o cola dar s-a ales cu un ecler si un pepsi, a continuat, spunandu-mi ca ar vrea sa renunte la muzica. Pentru cat timp nici ea nu stie, dar nu regreta nici macar o secunda din anii petrecuti in fata pianului sau in sala de repetitii insa e sigura de un singur lucru:” orice as face, nimeni, niciodata nu o sa imi ia muzica.” Astfel, atat diploma pe care scrie citet: “Se acorda Rebeccai Serban pentru talentul sau muzical promitator si rezultatele deosebite in manuirea pianului”  cat si alte amintiri legate de viata de artist vor ramane bine pastrate pana cand viata va decide daca hotararea ei este una definitiva.

Tweet This Post

Deşi  în 2006, industria modei a pornit o amplă campanie împotriva anorexiei, după ce două manechine sud-americane au murit din cauza acestei boli. In zilele noastre, tot mai multe adolescente apelează la metode drastice pentru a avea un corp perfect.

Anorexia nervoasă este o tulburare psihiatrică , caracterizată printr-o reducere anormală a greutăţii corpului şi printr-o deformare a imaginii propriului corp cu teama prevalentă , persistentă, de îngrăşare.

Zilele trecute m-am întâlnit cu Maria, o prietenă veche, pe care nu o mai văzusem de aproximativ 2 ani.

Ne-am plimbat câteva ore, profitând de ziua însorită de februarie. Când bârfele s-au terminat, m-a luat de mână, m-a privit fix în ochi şi mi-a dezvăluit problema ei. Suferea de anorexie. De aproximativ un an jumătate. Mi-a mărturisit că doreşte să traga un semnal de alarmă în rândul adolescentelor, pentru a nu îi repeta greşeala. “Aş prefera să fiu plinuţă şi veselă, decât anorexică şi fără chef de viaţă”, a oftat în timp ce îşi trecea mâna firavă prin păr.

M-am gândit să o întreb cum a început totul, iar Maria mi-a dezvăluit că : “Eram la începutul clasei a 9-a. Primul an de liceu m-a făcut să mă simt răţuşca cea urâtă în rândul fetelor de vârsta mea cu dimensiuni de fotomodel. Aşa că m-am decis că este cazul să slăbesc. Aveam în jur de 56 de kg. Pentru început, am renunţat la dulciuri şi grăsimi. Apoi am început să sar micul dejun şi prânzul, înlocuindu-le cu un măr. Îmi amintesc cum mama îmi lăsa mâncarea pregătită, iar eu o dădeam căţeilor. Singura mea masă era cina, pe care eram silită să o iau in familie. Dar si atunci mâncam putin, iar părinţii mă priveau îngroziţi cum slăbeam din ce in ce mai mult. Ajunsesem să nu suport senzaţia de saţietate. Găseam plăcere in foame pentru că simţeam că pot avea control asupra greutăţii. Ajunsesem să am 43 de kg, măsurând 1.70, iar primul lucru pe care îl făceam dimineaţa era să mă cântăresc. Îmi amintesc cum era o adevărată tragedie dacă aveam cu 200 de grame mai mult faţă de ziua precedentă”.

Frigul se lăsase din ce în ce mai mult, aşa că am mers la barul din apropiere la o ciocolată caldă. “Fără zahăr”, a pus, apoi a continuat: “Multe fete sunt de părere că dacă eşti slabă ai totul. Dar nu e deloc aşa. Iubiţii m-au părăsit în continuare, iar notele mele s-au micşorat considerabil. Puterea de concentrare scădea din ce în ce mai mult. Evident că eram conştientă că îmi face rău, dar nu mă puteam opri, anorexia mă prinsese în plasă. Îmi număram zilnic caloriile pe care le consumam şi îmi propusesem să nu consum mai mult de 400. Aveam ameţeli, îmi lipsea forţa fizică şi cheful de viaţă. Nu mai râdeam cu poftă şi nu mă mai indrăgosteam. Trăiam doar ca să slăbesc.”

A sorbit cu poftă din ciocolata caldă, apoi a început să vorbească: “Acum mi-e mai bine. Am început să iau în greutate şi urmez terapie pentru adolescntele cu tulburări de alimentaţie. Sper să ajung curând la o greutate normală, iar după, voi face mult sport, să mă menţin. De fapt, îţi spun sincer, uneori mi-e dor de formele mele. Iar acum mă simt uşurată că am avut ocazia să vorbesc deschis despre anorexie şi sper că voi convinge fetele să se gândeasca de două ori înainte să urmeze o dietă drastică.”

Într-o societate în care idealul feminin este Paris Hilton, ar fi imposibil ca adolescentele sa nu recurgă la anorexie. Există chiar forumuri unde adolescentele ţin post negru împreuna, formând o anumită sectă în care ţi se cere să renunţi la tot in numele Anei:

“Allow me to introduce myself. My name, or as I am called by so called “doctors”, is Anorexia. Anorexia Nervosa is my full name, but you may call me Ana. Hopefully we can become great partners. In the coming time, I will invest a lot of time in you, and I expect the same from you.”

Tweet This Post