Se prinde de TINEri!!!
Interviu
Scurtmetraje de la 18 ani
Iul 26th
Pe Eddie Parvu l-am cunoscut prima data virtual. Mi-a fost recomandat de o colega ca fiind “castigator la nu stiu ce workshop de la TIFF”. Dupa doua-trei conversatii pe messenger am stabilit sa ne intalnim la sase fix, intr-o miercuri in fata la Murphy’s. Ne-am asezat la o masa unde aveam sa aflu ca doar ce a terminat liceul la Carol I din Craiova, a luat bacul cu o nota peste 9 si ii place limonada.
Se pregateste sa dea la imagine film in cadrul UNATC din Bucuresti si a castigat concursul Let’s go Digital! desfasurat la TIFF cu un scurtmetraj intitulat “Trei Cartoane”. Acolo a avut acces la petrecerile HBO din cadrul Festivalului International de film de la Cluj si a intalnit actori si regizori celebri ca Victor Rebengiuc sau Corneliu Porumboiu.
Stefania Batrinca: Ce este Let’s go Digital si cum ai aflat despre acest concurs?
Eddie Parvu: Stiam de concurs de acum cinci ani, de la prima editie. Sora mea a participat la el, ea fiind acum studenta la regie in Bucuresti. Ma tot batea la cap sa ma inscriu la Let’s go Digital!. Anul trecut am uitat (rade putin jenat), dar asa am avut timp sa ma pregatesc. Workshopurile au fost exclusiv pe film si s-au desfasurat la Cluj in perioada Festivalului International de film. Atelierele sunt destinate tinerilor intre 14 si 18 ani, iar pentru a fi acceptat trebuie sa trimiti o aplicatie cu poze, filmulete sau desene din care sa reiasa creativitatea, un CV, o scrisoare de motivatie si un eseu cu o poveste care sa spuna “ceva”.
S.B.: Pe ce anume s-au bazat atelierele Let’s Go Digital? Ce vi s-a oferit?
E.P.: Organizatorii ne-au asigurat totul: de la cazare, masa, pana la ustensilele de montat, filmat si fotografiat. In fiecare an se aleg 15 participanti noi si inca trei care au mai fost la editiile anterioare. Cei din urma sunt un fel de “seniori editori”. Atelierele au durat zece zile si aveau tema “familia”. In acest timp ne-am impartit pe echipe si ne-am apucat de creat “povesti”. Trainerii adusi erau din domeniu. Au fost decanul de la UNATC din Bucuresti, un scenarist, oameni care au legatura cu filmul, teatrul si povestile. Primele zile au fost de acomodare si ne-au pus sa facem fotografii cu ce ne place noua. Treptat am trecut la lucruri mai dificile. De exemplu trebuia sa filmam timp de un minut fara intrerupere, fara sa miscam camera. Exercitii de indemanare si creativitate. In cele din urma trebuia sa utillizam toate cunostintele acumulate: sa facem un scenariu pe tema familiei si sa realizam un filmulet. Fiecare echipa isi prezenta creatia, iar una dintre ele castiga premiul cel mare: laptopuri oferite de sponsori.
S.B.: Anul acesta echipa ta a fost cea castigatoare. Care e ideea filmuletului vostru?
E.P.: Initial am avut doua scenarii. Nu ne puteam decide la niciunul si ne-am dus la trainer sa ne sfatuiasca. Dupa discutia cu el am renuntat si am mers pe alta idee. In scurtmetraj este vorba despre un tip care e in lumea lui. Isi da seama ca nu poate comunica prea bine cu cei din jurul lui si asa decide sa isi faca prieteni imaginari, si anume, cartoane. Initial am vrut sa-l spanzuram la sfarsit, dar la montaj ne-am dat seama ca nu avem de ce sa legam scena.
S.B.: Cine e “actorul “care interpreteaza personajul din film?
E.P.: Am vrut sa facem cu un batran. Ne-am gandit la bucatarul de la pensiunea la care stateam. In dimineata in care trebuia sa filmam ne-a zis ca da si ne-a cerut sa ne intoarcem la pranz. Am revenit, dar am avut surpriza sa ne spuna ca el nu poate pentru ca e actor la Universitatea din Cluj, joaca de zeci de ani si s-a retras la pensiune ca sa scape de tabloide. Eram disperati, dar o colega din grup a spus ca are un prieten student in Cluj care are barba si pare mai batran. Voiam un barbat de varsta a doua. Ne-am gandit ca daca pare prea tanar ii dam cumva cu faina prin cap. Am renuntat dupa ce ne-am intalnit cu el si am vazut ca e bun pentru rol. Il cheama Alex Vieriu si e student la Limbi Straine in Cluj. Am filmat in camera noastra de la pensiune unde a trebuit sa dam totul afara si sa reorganizam decorul.
S.B.: Cum s-a desemnat echipa castigatoare?
E.P.: Filmele au fost proiectate intr-o cinema din Cluj. Accesul a fost gratuit, iar oamenii care au venit acolo sa le vizioneze au votat pe cel favorit. Asa am iesit noi fericitii castigatori. Am fost premiati la Gala de Incheiere de la TIFF in fata unui public numeros unde s-a difuzat si making of-ul filmuletului. Ce a fost amuzant este ca le-am zis parintilor si prietenilor ca voi aparea la televizor cand o sa ma premieze, dar culmea a fost ca au taiat tocmai partea cu premierea noastra. Nu ne-am suparat pentru ca oricum am fost difuzati pe internet si mai mult decat atat, filmuletul nostru a rulat intr-un cinematograf!
Asadar, Trei Cartoane de Eddie Parvu, Alex Savescu si Diana Ciobanu.
“Nu o sa-mi ia nimeni muzica”
Mar 7th
Pe 28 februarie in centru, pe Unirii era forfota mare. Toata lumea cauta martisoare, flori, intr-un cuvant, cadouri potrivite pentru 1 martie. Pe Rebecca o asteptam la intrarea in Mercur, “ la usa rotativa”. Dupa doua beep-uri scurte a raspuns: “Rebecca, am ajuns dar e agitatie si nu stiu daca o sa ma vezi. Te astept la usa rotativa”. In cateva minute in care atat eu cat si doamna care se asezase langa mine am scrutat multimea, Rebecca a aparut. Nu s-a schimbat mult de cand am vazut-o ultima data. Este la fel de slaba, are parul lung si ondulat si poarta ochelari. Era fericita, deoarece condusese pentru prima data singura masina de cand si-a luat permis. Inca nu se dezmeticise si cauta un loc ferit in geanta unde ar fi putut sa isi puna cheile.
Dupa mai multe incercari esuate de a gasi un loc linistit, ne-am asezat la masa, intr-o cofetarie si am inceput sa vorbim. La inceput s-a speriat de camera pe care o adusesem pe post de reportofon, dar si-a revenit repede. Mi-a spus ca si-a adus o parte din diplomele pe care le are si programele pe care le-a mai pastrat.
Fara prea multe ocolisuri a spus scurt:” Am inceput sa cant la pian la 6 ani si jumatate, la gradinita.” Asa incepe deci povestea Rebeccai Serban, o tanara care si-a dedicat 13 ani din viata pianului si muzicii in general. Acum a pierdut numarul diplomelor pe care le are dar este mandra ca de la toate concursurile la care a participat s-a intors cu un premiu. Are unul pana si de la cel la care a incurcat o sonata a lui Beethoven, insa a salvat-o studiul de Chopin inclus in program. A gresit putin, sesizabil in prima parte dar s-a redresat si la sfarsit a primit alaturi de premiul III, felicitarile juriului , deoarece a continuat si a reusit sa duca programul la sfarsit ca o adevarata profesionista. Pe langa acest moment de care acum isi aduce aminte cu zambetul pe buze, Rebecca rememoreaza cu drag si serile in care pleca la colindat alaturi de fratii sai care continua traditia familiei si studiaza pianul, respectiv vioara; precum si zilele in care trebuia sa formeze in cel mai scurt timp o formatie, alaturi de colegi de la scoala, pentru a sustine mici reprezentatii unde uneori juca rolul sopranei. Acum se pregateste pentru o excursie de doua saptamani in Polonia, un schimb de experienta ce a avut print
re obiective promovarea Liceului de Arta din Craiova. Va pleca miercuri, ziua in care va zbura pentru prima data cu avionul. Avea emotii inca de atunci atat din cauza zborului cat si a programului pe care l-a pregatit cu echipa din Craiova, trei concerte, Haydn, Beethoven si Mozart dar si piese din repertoriul national.
In afara de George Enescu, compozitorul sau roman preferat, Rebeccai ii plac muzica lui Michael Jackson dar si cantecele lui Charlie Chaplin precum “Smile” sau “The spring song “ pe care le-a si inregistrat. Voleiul si fotbalul se numara de asemenea printre pasiunile sale dar si filmele lui Silvester Stalone . Este preferatul ei si a vazut toate filmele in care acesta apare, mai putin unul, o comedie, despre care spune ca “ nu vreau sa il vad cum se face de ras acolo”. Dupa o gustare dulce- ceruse choix a la crème si o cola dar s-a ales cu un ecler si un pepsi, a continuat, spunandu-mi ca ar vrea sa renunte la muzica. Pentru cat timp nici ea nu stie, dar nu regreta nici macar o secunda din anii petrecuti in fata pianului sau in sala de repetitii insa e sigura de un singur lucru:” orice as face, nimeni, niciodata nu o sa imi ia muzica.” Astfel, atat diploma pe care scrie citet: “Se acorda Rebeccai Serban pentru talentul sau muzical promitator si rezultatele deosebite in manuirea pianului” cat si alte amintiri legate de viata de artist vor ramane bine pastrate pana cand viata va decide daca hotararea ei este una definitiva.
You may call me Ana…
Feb 22nd
Deşi în 2006, industria modei a pornit o amplă campanie împotriva anorexiei, după ce două manechine sud-americane au murit din cauza acestei boli. In zilele noastre, tot mai multe adolescente apelează la metode drastice pentru a avea un corp perfect.
Anorexia nervoasă este o tulburare psihiatrică , caracterizată printr-o reducere anormală a greutăţii corpului şi printr-o deformare a imaginii propriului corp cu teama prevalentă , persistentă, de în
grăşare.
Zilele trecute m-am întâlnit cu Maria, o prietenă veche, pe care nu o mai văzusem de aproximativ 2 ani.
Ne-am plimbat câteva ore, profitând de ziua însorită de februarie. Când bârfele s-au terminat, m-a luat de mână, m-a privit fix în ochi şi mi-a dezvăluit problema ei. Suferea de anorexie. De aproximativ un an jumătate. Mi-a mărturisit că doreşte să traga un semnal de alarmă în rândul adolescentelor, pentru a nu îi repeta greşeala. “Aş prefera să fiu plinuţă şi veselă, decât anorexică şi fără chef de viaţă”, a oftat în timp ce îşi trecea mâna firavă prin păr.
M-am gândit să o întreb cum a început totul, iar Maria mi-a dezvăluit că : “Eram la începutul clasei a 9-a. Primul an de liceu m-a făcut să mă simt răţuşca cea urâtă în rândul fetelor de vârsta mea cu dimensiuni de fotomodel. Aşa că m-am decis că este cazul să slăbesc. Aveam în jur de 56 de kg. Pentru început, am renunţat la dulciuri şi grăsimi. Apoi am început să sar micul dejun şi prânzul, înlocuindu-le cu un măr. Îmi amintesc cum mama îmi lăsa mâncarea pregătită, iar eu o dădeam căţeilor. Singura mea masă era cina, pe care eram silită să o iau in familie. Dar si atunci mâncam putin, iar părinţii mă priveau îngroziţi cum slăbeam din ce in ce mai mult. Ajunsesem să nu suport senzaţia de saţietate. Găseam plăcere in foame pentru că simţeam că pot avea control asupra greutăţii. Ajunsesem să am 43 de kg, măsurând 1.70, iar primul lucru pe care îl făceam dimineaţa era să mă cântăresc. Îmi amintesc cum era o adevărată tragedie dacă aveam cu 200 de grame mai mult faţă de ziua precedentă”.
Frigul se lăsase din ce în ce mai mult, aşa că am mers la barul din apropiere la o ciocolată caldă. “Fără zahăr”, a pus, apoi a continuat: “Multe fete sunt de părere că dacă eşti slabă ai totul. Dar nu e deloc aşa. Iubiţii m-au părăsit în continuare, iar notele mele s-au micşorat considerabil. Puterea de concentrare scădea din ce în ce mai mult. Evident că eram conştientă că îmi face rău, dar nu mă puteam opri, anorexia mă prinsese în plasă. Îmi număram zilnic caloriile pe care le consumam şi îmi propusesem să nu consum mai mult de 400. Aveam ameţeli, îmi lipsea forţa fizică şi cheful de viaţă. Nu mai râdeam cu poftă şi nu mă mai indrăgosteam. Trăiam doar ca să slăbesc.”
A sorbit cu poftă din ciocolata caldă, apoi a început să vorbească: “Acum mi-e mai bine. Am început să iau în greutate şi urmez terapie pentru adolescntele cu tulburări de alimentaţie. Sper să ajung curând la o greutate normală, iar după, voi face mult sport, să mă menţin. De fapt, îţi spun sincer, uneori mi-e dor de formele mele. Iar acum mă simt uşurată că am avut ocazia să vorbesc deschis despre anorexie şi sper că voi convinge fetele să se gândeasca de două ori înainte să urmeze o dietă drastică.”
Într-o societate în care idealul feminin este Paris Hilton, ar fi imposibil ca adolescentele sa nu recurgă la anorexie. Există chiar forumuri unde adolescentele ţin post negru împreuna, formând o anumită sectă în care ţi se cere să renunţi la tot in numele Anei:
“Allow me to introduce myself. My name, or as I am called by so called “doctors”, is Anorexia. Anorexia Nervosa is my full name, but you may call me Ana. Hopefully we can become great partners. In the coming time, I will invest a lot of time in you, and I expect the same from you.”
Bogdan Panait – magicianul timpului
Feb 7th
Articol realizat în colaborare cu Teo Nedelcu.
Orele trec însă amprentele momentului rămân. Orele au trecut alături de Bogdan Panait, omul ce se află în spatele obiectivului pentru a capta fiecare clipă ce i se pare specială. Fotografiile sale străpung realitatea şi te transpun într-o altă lume: mai colorată, mai vie şi plină de detalii. L-am întâlnit în Murphy’s Pub, un loc care-i este familiar, fiind înţesat cu o mică parte din lucrările sale.
Este unul din cei mai buni peisagişti români, având o abordare particulară a fiecărei clipe, reuşind să metamorfozeze ,,banalul” în ,, 
interesant” prin compoziţie, lumina şi cromatică. A obţinut numeroase premii şi a organizat în ultimii 2 ani un număr de 3 expoziţii personale şi doua de grup. Ultima sa expoziţie a avut loc în cadrul Galeriilor de Artă ale Cercului Militar Craiova, expoziţie intitulată „Magia timpului”, la care am participat şi noi.
De mic picta îndrumat de tatăl său: „m-a învăţat una, alta, ce ştia şi el; nu era un tip super talentat, de-aia s-a şi lasat”. A renunţat la pictură, iar „candela s-a reaprins” atunci când şi-a achiziţionat o „compacta” pentru a-i face poze fiului său. „ …Prima poză mai mişto am făcut-o fix pe 1 dec 2006 în Petroşani; era un peisaj superb, de dimineaţă, c-un plafon de nori, dar nu a ieşit nimic; atunci m-am apucat să citesc şi să o iau de la capăt, …şi-n afară orelor de program asta faceam” ; s-a ambiţionat ,, si uite că acum fotografiez în fiecare zi, nu trece o zi fără să fac un cadru, …ideea e că la un moment dat nu mai poţi face poze proaste; după ce înveţi nişte chestii o să fie un reflex” .
Drumu
rile l-au purtat prin toată Europa şi, deşi este convins că încă nu a ajuns în acel loc care îl defineşte ca şi peisagist, ne-a mărturisit că: ,,Din tot ce am văzut până cum, Grecia mi s-a părut cea mai fotogenică: marea, munţii ăia cu ceva pete galbene pe ei, formaţiuni în centrul ţării care sunt sub formă de piramidă…. Am fost acolo anul trecut şi cred că tot acolo mă duc la vară.” În Grecia purta ,, ochelari de cal”: ,,nu m-au interesat oamenii, aveam ochi decât pentru natură şi peisaj”.
De la natură la uman
În ultimul timp abordează un alt gen dificil de fotografie, şi anume fotografia cu model. Nu lucrează cu modele profesioniste ci are trei prietene care-i pozează, pe care le mai ,,chinuieşte” , ,,norocul este că le place”. Fascinat de subiect, ne relatează că atunci când Henri Cartier-Bresson a venit în România, şi se afla la o cafenea împreună cu mai mulţi fotografi români le-a mărturisit ca dacă nu are prezenţă umană în imagine, fotografia nu poate fi agăţată pe perete. Consideră că orice eveniment ai surprinde în imagini, atunci când ai o prezenţă umană în ele, subiectul principal devine omul, şi că ,,până la urmă, cel puţin în domeniul portretului, când ai un om în fotografie care îţi ocupă aproape tot cadrul, este evident că privitorul este atras de faţa omului; e foarte greu să suprinzi sau să introduci în fotografie expresia omului, se leagă de geometrie, de linii, de unghiuri ”.
Estetica urâtului în fotografie
Fotografiile lui Bogdan Panait surprind frumosul în toate formele sale, dar oare ar putea vreodată să reprezinte ,,urâtul” într-o manieră surprinzătoare? Există anumite întrebări care nu au răspuns dar omul ce stă în faţa mea, deschis îmi răspunde: ,,Uite sunt mai multe teorii, există nişte limite ale noastre, putem percepe urâtul în mai multe forme, există nişte percepte universale despre ceea ce insemana urât. Dar nu poţi să distingi urâtul ca formă linii, unghiuri, curbe dacă nu ai educaţia frumosului”. Subiectul îl atrage dar îl şi intrigă, gânditor continuă: ,, Ceea ce este urât prin natura lui rămâne urât orice ai face. Poţi să compensezi, prin talent, dar din punctul meu de vedere nu poţi să te aproprii…”. Îşi aduce aminte de încercările lui Arghezi cu ,,Flori de mucigai”, de Bacovia sau de Baudelaire.
Convertirea urâtului în conceptul mai vechi al frumuseţii poate reprezenta o provocare pentru un artist, deşi majoritatea sunt sceptici aşa cum şi Bogdan Panait subliniază: ,, m-am gândit de ceea ce trebuie să mă feresc şi de ceea ce trebuie să mă aproprii. Nu ştiu, poate e vorba şi de talent să poţi identifica urâtul din faţa ta şi să ai pretenţia că poţi să îl faci frumos; nu e treaba mea, dacă poţi să îl transformi printr-o fotografie, e de discutat; o să mă mai gândesc…”
Sfaturi şi învăţături
În decursul a peste două ore, cât ţinut discuţia noastră, printre experienţe de viaţă, amintiri şi păreri s-au aflat şi sfaturi . Aceste sfaturi sunt rezultatul multor ani de studii şi practică în care ambiţia a fost factorul determinant. Fie că le puteai selecta din vorbe, fie că-mi erau directe adresate, cert este că nu strică să le dedic un paragraf separat pentru cei ce vor să meargă pe această minunată cale a fotografiei.
,,Cine stă în fund ca boul cu aparatul pregătit o prinde, cine nu, nu.” În primul rând, lumina este acea barieră care face trecerea de la o imagine banală la una interesantă. Nu poţi avea pretenţii ca fotografia ta să fie bună atunci cand, tu, ca şi fotograf, ieşi la ora 12 din casă în căutarea unui cadru interesant. Momentul ideal al zilei pentru fotografie este la crepuscul.
,,Starea de spirit este esenţială… depinde ce vrei să faci sau ce ai în cap să faci, poţi realiza poza vieţii tale şi să nu profiţi de ocazie pentru că nu ai chef” Starea de spirit în care te afli atunci când eşti la pozat îţi afectează enorm imaginile. Poţi fi binedispus iar atenţia să-ţi lucreze, sau poţi fi supărat şi poţi rata evenimente sau peisaje interesante. De asemenea, starea sufletească a fotografului trebuie să fie prezentă şi în imagini, într-un mod pozitiv şi constructiv.
,,Încă un sfat ,,Bogdan Panait”: foloseşte proporţiile alea consacrate”. Asta mi-a spus privind una din fotografiile mele. Atunci când tăiaţi o fotografie, făceţi-o utilizând proporţiile cunoscute (3:2, 4:3, 4:4, 6:4, etc).
,,N-am făcut niciodată ce se cere, ce e mai frumos”. Întotdeauna încercaţi să abordaţi orice subiect într-o manieră cât mai personală şi să experimentaţi, dar orice aţi crea, să fie cât mai expresiv.
,,Singurul sfat veritabil pe care l-am primit până acum este să vezi poze, poze despre care ştii că sunt bune; singur devii mai pretenţios, singur ştii ce vrei, singur vezi cadrul şi ai idee ce să faci cu el…” În opinia mea acesta este cel mai important sfat pe care ni l-a oferit, şi asta o pot spune din propria-mi experienţă.
În viitorul apropiat va muta expoziţia ce staţionează în Murphy’s Pub (,,Magia timpului”) la Bucureşti. De asemenea, lucrează la o altă expoziţie, cu oameni de data aceasta.
