Editorial

  1. Părerea mea: Nimic fără muzică

    februarie 16, 2012 by anca.ungurenus

    Foto: thefrayfans.com

    Lavinia ARANGHEL

    Mă întreb dacă există viață fără muzică. Sau dincolo de muzică. Pentru că știu sigur că muzică fără viață nu prea este.

    Există muzică pentru oricine. Pentru orice moment. Pentru orice cadru. Pentru orice timp. Pentru orice stare. Pentru orice trăire. Pentru orice simț. Pentru senzații. Pentru vise. Pentru orice om sau neom Pentru oricâți, oricum, oricând. Nu generalizez, doar simplific. Muzica instigă la generozitate pentru că este un bun al tuturor, neperisabil, veșnic, dar alienabil.

    Există melodii care îți mișcă membrele, care le aruncă în aer, le rotesc în jurul corpului. Și retur. Și există melodii care îți mișcă sufletul.  Atât de rău că ești tentat să expiri un “au” șoptit.  Care pompează mai puternic sângele în atrii și ventricule. Și retur.

    Există cântece care au capacități incredibile de teleportare. În timp și în spațiu. Care reușesc într-un mod de necrezut să jongleze cu trecutul și prezentul. Care te fac să vrei înapoi într-un loc și timp însiropat cu prea multe aminitiri. Care, prin versuri țipă a dor. Dor de toate. De mare, de nisip, de oameni, de mare, de-un deal, de-o bancă, de-o parcare, de mare, de sentimente trăite, pierdute, îngropate, dezgropate, înecate în mare. Ea îți trezește simțurile pe care le credeai pierdute sau uitate sau alterate. Mirosul și gustul aproape că pot fi resimțite într-o manieră izbitor de asemănătoare cu cele din trecut. Simțul tactil este singurul care pierde teren considerabil, din motive lesne de înțeles. Până și ochii pot să revadă. De această dată însă, închiși.

    Muzica este singurul domeniu asupra căruia relativitatea nu are nicun efect, nicio putere. Muzica este întotdeauna cu tine când nimeni altcineva nu mai este. Înțelege tot, alină tot, dar nu uită și nu șterge. Este defectul ei capital pe care însă nimeni nu are curajul să îl reclame: ea subliniază, readuce în prim-plan, îngroașă tot ce a fost, cândva, ceva, cu cineva. Cu riscul de a genera doruri cu dureri.

    Muzica te încruntă sau îți lipește un zâmbet tâmp pe față. Te face să râzi zgomotos. Să tremuri. Să te cutremuri. Să regreți. Și să regreți din nou. Să țipi în tine. Să țipi la tine. Să plângi. De bucurie. Sau nu. Să-ți juri că nu vei mai face. Și să înjuri.

    Muzica e liant social. Leagă oamenii și trăirile lor, le pune sub un semn comun. Naște mase de oameni cu aceleși idealuri pe care tot ea le insuflă. Determină și motivează.

    Prin muzică ne autocunoaștem. Ei ni se deschidem total și la orice oră. Ea ne trezește la viață, ne zdrucină când este cazul, ne întărește, ne susține. Ne lasă și pauze de respiro. Așteaptă și ajută la cicatrizări. Vindecă.

    Muzica știe să vorbească pentru tine. Când, cu cine și mai ales cum. Alege cuvintele și le potrivește. Își drege glasul și-ți atinge scopurile. Și coarde sensibile.

    Category Editorial, Muzica | Tags: ,,,,, | No Comments

  2. Niște iubire, ceva, azi?

    februarie 14, 2012 by anca.ungurenus

    Lavinia ARANGHEL

    Se ia una bucată sărbătoare națională și se uită. Se ia una bucată sărbatoare americană pentru înlocuirea celei dintâi și se importă. Se adoptă. Atitudini, atmosferă, inimioare roz-bombon. Se inhalează toate acestea cu nesaț pe 14 februarie. Până se face diabet. Până în zorii zilei umăroare. Și apoi se spune stop. Căci după această zi, viață de cuplu își cam vede de ale ei. De ale ei scumpe certuri, gelozii, “de ce”-uri, semne de întrebare, nori de furtună, tunete și fulgere.

    Foto: weheartit.com

    Dar pe 14 februarie să vedem doar licuricii. Doar roșul și rozul, albastrul cerului, dulcele, lumânări și parfumuri, fluturași și floricele… Pe câmpii, hai să-le-adunăm, copii!… Stai, nu, asta era din altă poveste.

    Din nou, nu înțeleg mediocritatea tipic românească. Avem mereu nevoie de un pretext pueril pentru a face ceva. Numai așa ne manifestăm. Am auzit pe cineva care spunea că “asta este ziua în care dai și primești iubire”. Clar? Simt nevoia să mai subliniez că “asta este ziua” aceea. E data din calendar care nu, nu este încercuită cu roșu, ci în jurul ei înflorește, stilizat, conturul unei inimi bombate. Este ziua aia în care, în sfârșit putem da și primi iubire. Putem fi, finalmente generoși cu dragostea care zace în noi 364 de zile sau, și mai grav, 365, în anii bisecți, pentru ca a 365-a/366-a să revărsăm către ființele mult adorate dragoste prin toți porii. Și nu numai.

    Cică pe 14 februarie ne dăruim inima. Bănuiesc că după aceea ne-o luăm înapoi, că doar suntem români. Și om mai dărui-o la anul. Numai chef să avem. Dar, mai există, din fericire și alte alternative care te scot din impas. Putem să ne share-uim inima pe facebook. Este atât de simplu să mâzgălim cu puțin sirop zaharisit wallul persoanei iubite. Un click și “te iubesc”-ul devine ecoul mouse-ului.

    Foto: weheartit.com

    Am citit undeva că iubirea nu are nevoie de motive. Nu se explică. Nu există “pentru că”-uri. Noi însă ne încăpățânăm să i le găsim și i le băgăm pe gât. Mai cu un pahar cu apă, mai cu un pahar cu vin roșu la lumina obosită a unei lumânări târguite pe ultima sută de metri dintr-un supermarket aglomerat. Iubim într-o zi cât într-un an, și o arătăm mai mult decât de obicei. Și se naște astfel o discrepanță evidentă între cum suntem înainte și după această zi(mai mult sau mai puțin apatici) și în timpul ei(mai mult sau mai puțin exagerați).

    Pe 14 februarie ne încălzim cu iubire. Ne hrănim cu ciocolată. Și profităm de diminutive. Sau poate că abia acum le descoperim. Ficare “cuvințel” își leagă în coadă câte un ”ică”, “el”, “aș”, “uc”, “iță”. Și lista poate continua, în funcție de preferințe. Notez, spre exemplificare: “năsuc”, “ciocolățică”, “frumușel” și alte cuvinte asemănătoare care nu se recomandă diabeticilor.

    Suntem atât de comerciali încât am impresia că până și sentimentele noastre sunt comerciale. Cumpărăm tot ce urmează conturul unei inimi și simțim că n-am atins scopurile prin asta. Suntem slabi și de asta profita comercianții. Învelesc frumos și atrăgător în forma preferințelor noastre limitate și arhicunoscute. Procurăm ce este la modă și satisfacem gusturile superficiale de care ne înconjurăm. Ne măsurăm iubirea în bomboane și cantități de “ceva”-uri arcuite în forma suprasaturatei inimi. ” Am primit de la iubitul meu o cutie cu șapte bomboane în forma de inimioară. De ce? Că atât i-a permis bugetul. Nu și-a putut strânge zece lei să îmi ia o floare. Bomboane de trei lei. Atât. Și mai zice că mă iubește mult.”, scrie una dintre cititoare pe eva.ro. Simplu, nu? Concluziile decurg lejer. Șapte bomboane la trei lei, primite de Valentine`s Day este semn clar al unei lipse enorme a iubirii. Și o mai și mințea că o iubește mult. Trist.

    Hai să nu mai reducem dragostea la o singură zi. Să nu mai sărbătorim pseudozile-dedicate-iubirii. Să nu mai comercializăm de dragul cantității. Să nu mai dăm și primim iubire azi. Mai ales azi. Căci dacă este așa, propun și o zi în care să dăm și primim pomelo. Și niște iaurt.

    Category Actualitate, Editorial | Tags: ,,,,,, | 2 Comments

  3. Părerea mea: Unde ne ducem?

    februarie 9, 2012 by anca.ungurenus

    Foto: favim.com

    Andreea AGAPIE

     

    Există viaţă după moarte? 

    Întrebare frecventă, la care mulţi nu ştiu să răspundă, sau evită. Graniţa dintre viaţă şi moarte este mai subţire decât un fir de aţă.

    Adesea, am întâlnit persoane care mărturiseau că au trăit la graniţa dintre viaţă şi moarte, într-o stare comparabilă cu imponderabilitatea. O stare de linişte, în care sufletul primează în lupta cu trupul.

    Fie că visau, fie că au simţit pe propria piele ce înseamnă moartea clinică. Persoane ce au fost în comă şi care şi-au revenit, în mod miraculos. Şi-au revenit dintr-o stare în care, indiferent de stimulii aplicaţi de medici, nu obţineau decât reflexe primitive de apărare.

    În căutarea mea, pe tot felul de site-uri, am descoperit tineri ce mărturisesc experienţa lor cu lumea nevăzutului.

    Foto: favim.com

    Pe eva.ro stau mărturisirile unei femei, în vârstă de 29 de ani, la prima ei întâlnire cu o experienţă de genul acesta.

    Coma a fost pentru mine o experienţă fantastică. Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat, dar ştiu că acum eram în bucătăria mea, chinuită de aceeaşi durere surdă în partea dreaptă a burţii, pe care nimeni n-o dezlega. Apoi, m-am trezit pe un coridor lung şi alb, despre care am crezut iniţial că e al spitalului. Îmi spuneam că sunt în vreo sală de aşteptare, deşi nu vedeam pe nimeni în jur. Era o atmosferă lăptoasă şi un miros plăcut, ca de aer foarte ozonat, de la munte.

    Dar ce avea să fie dincolo de atmosfera cu miros plăcut? Mulţi spun că Divinitatea, alţii dau vina pe o forţă interioară sau pe subconştientul uman care, pus în faţă cu fragilitatea cerebelului, clachează. Medicii au propria variantă, conform căreia n-ar exista viaţă după moarte.

    Medici din mai multe universităţi şi spitale de prestigiu din toată lumea susţin că au identificat cauzele aşa-numitelor „experienţe din pragul morţii” şi se declară convinşi că nu este vorba de experienţe metafizice şi de dovezi ale unei lumi de dincolo ci, mai degrabă, de o reacţie involuntară a creierului înainte de a-şi opri toate funcţiile.

    Teoria medicilor, conform căreia n-ar exista viaţă după moarte, vine în contradictoriu cu ceea ce Biblia ne învaţă. Plămădirea umană s-a făcut sub semnul divin, astfel:

    Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.

    …se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

    Foto: favim.com

    Din ţărână am fost făcuţi şi în ţărână mergem. Dar ce să fie această ţărână? Cum se poate explica prin simţuri trecerea pragului dintre viaţă şi moarte? Oricâte lămuriri s-ar aduce, tot n-ar fi suficiente să-i mulţumească pe toţi. Logic ar fi ca, odată suflaţi cu praful sfânt, să ne întoarcem tot la el. Divinitatea ne-a creat, deci tot la ea trebuie să ne întoarcem.

    Altă cale de comunicare între noi şi Dumnezeu, stă în vis. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca, visând, să ne simţim corpul eliberat de toată povara stereotipiei. Să avem prilejul de a trece bariera realului, spre un fantastic incert. Acolo unde, ghidaţi de gânduri şi nu de fapte, ne simţim diferit.

    Moartea, în complexitatea ei, este un fenomen pe jumătate cunoscut. Ştim că avem să o urmăm, în stadiul final al degradării umane, dar nu ştim ce e dincolo de ea. Cu toate studiile, n-am reuşit să identificăm ce se ascunde în spatele ei, ci să ne împăcăm cu ideea că vom da de cele promise de Biblie.

    Dincolo de moarte e nemurirea, dar ce presupune ea? Trecerea pe puntea morţii nu e comparabilă cu trecerea de pe o stradă pe altă, sau de pe o treaptă pe alta, pentru că întru moarte fie câştigi, trecând de partea binelui, fie pierzi, trecând de partea răului. Binele absolut (adică Dumnezeu) e ceva imperceptibil prin materie, dar perceptibil prin spirit. Ca de altfel şi trecerea din fiinţă în aşa-zisa nefiinţă. Nu ai cum să treci din fiinţă în nefiinţă, atât timp cât Dumnezeu este Fiinţa - vezi articole-decese.

    Până la elucidarea lui Unde ne ducem?, consider că e cazul să lăsăm totul la mâna Divinului.

    Category Editorial, Viaţă | Tags: ,,,,,,, | 8 Comments

  4. Părerea mea: Despre oameni… în general!

    februarie 8, 2012 by anca.ungurenus

    Foto: blogspot.com

    Hilde TUDORA

     

    Nu toţi sunt la fel. Asta e cert. Oamenii sunt diferiţi. Au în comun două mâini, două picioare, un cap. În fine, tot ce ţine de structura corpului. Eu aş împărţi Universul în miliarde de pătrăţele. În fiecare pătrăţel aş aşeza un om. Aş acorda o zi fiecăruia. Iar după ce mi-aş irosi zilele, mi-aş lua un carneţel (cu foi din lemn şi copertă verde) şi mi-aş nota. Aş nota iluziile, visele şi dezamăgirile fiecăruia.

    Oamenii sunt atât de complecşi. Unul e „a”, altul e „b”, al treilea e „c”… Şirul continuă până la milioane de „z”-uri în coadă. Sunt om şi îmi place să fiu om. Mă simt bine în om. Am ce povesti, pentru că sunt om. Omul tânjeşte după om. Nu poate trăi fără el. Dacă nu există relaţie, nu există comparaţie. Relaţia e strânsă cu zale de cuvinte. Relaţia e tencuită cu zboruri înalte. Relaţia e frumoasă.

    Categorisim:

    Îmi plac oamenii…

    °Siguri pe ei. Din trei cuvinte şi o dicţie perfectă fac ştirea.

    °Simpli. Oamenii care se scotocesc agitaţi prin buzunare şi nu găsesc niciun gând (săraci în intrigi şi răutăţi).

    °Oamenii fericiţi. Iubesc orice cărămidă cioplită. Se hidratează ori de căte ori plouă (rar ce-i drept) şi scap de seceta distrugătoare de armonie. Se bucură şi sar în sus la orice veste.

    °Oamenii ce eternizează simţirea umană. Îmbracă coperţi şi rămân în amintire prin rânduri. Rânduri frumoase, de reţinut. Sunt ei, scriitorii noştri.

    °Oamenii răi şi egoişti. Au pătrăţelul lor şi zilnic se încăpăţânează să-i rotunjească colţurile. Au rolul lor. Pentru că e nevoie să plângem (să ne mai limpezim şi noi din când în când ochii).

    °Rebeli, tineri, visători (puştii nebuni după viaţă).

    °Batrâni. Plini de ani de experienţă şi desenaţi de ridurile vârstei. Bucuroşi, cu prichindei neastâmpăraţi în spate.

    °Oamenii liberi. Îşi înghesuie ultimul cuvânt într-un rucsac cu vise iluzorii, se urcă pe bicicletă şi pornesc la drum.

    °Cu ambiţii. Se ghidează după cronometru şi se opresc doar după linia de sosire, într-un timp record.

    Oamenii sunt frumoşi. Bruneţi sau bălai, au structură, fiecare a lor (cea interioară). Fie bucurie, fie… disappointment. În engleză parcă nu sună aşa dur. Asta dau oamenii.

    D-ale mele sunt scrierile de acum. Ale mele sunt picăturile de inspiraţie. Sunt inutilă, urâtă şi rea. Nu sunt nici deşteaptă, nici intelingentă, nu scriu nici bine (deşi pretind că pot). Dar sunt eu. Sunt dieferită. Mă ţin strâns legată de creion cu siguranţa că mâine voi scrie iar.

    Category Editorial, Viaţă | Tags: ,,,,, | No Comments

  5. Părerea mea: Aburii beţiei

    februarie 7, 2012 by anca.ungurenus

    Foto: theflea.co.nz

    Oana VOINIC

     

    Eu beau, tu bei, el/ea bea, noi bem, voi beţi, ei/ele beau…

    Scopul acestui articol nu este conjugarea verbului „a bea” sau prezentarea poveştii dramatice a lui Maurey, o mamă care, din cauza problemelor cu alcoolul, ajunge să piardă până şi custodia fiului său, conform ecranizării romanului lui Tim Sandlin în filmul „Aburii Beţiei” (“Floating away”). Ci relatarea unei poveşti în care unii dintre noi se pot regăsi sau de care doar am auzit.

    A fost odată , într-o zi geroasă de ianuarie, o petrecere. Un tânăr împlinea 18 ani şi drept urmare mama lui i-a organizat una din cele mai tari petreceri . Ba mai mult, i-a oferit cadou şi o super maşină roşie. La petrecere, cum era de aşteptat, au sosit toţi amicii lui. Era un tip destul de sociabil, pe care toată lumea îl plăcea şi cu toţii se aşteptau să fie cea mai tare seară. Peste tot fete frumoase, băieţi aranjaţi, muzică tare, lumini sclipitoare. Tânărul nostru se simţea ca un V.I.P şi toată lumea îl invidia pentru cadoul său.

    Dar la început, atmosfera era cam monotonă, nimeni nu avea chef de dans, toată lumea stătea jos şi părea plictisită. Însă nu a durat mult şi a sosit băutura şi odată cu ea şi pofta de petrecere. Cu fiecare pahar dat pe gât, atmosfera devenea din ce în ce mai veselă. Muzica era pe placul tuturor şi până şi cel mai timid băiat din grup era acum pe ringul de dans. Deşi nu avea obiceiul să bea, băiatul nu s-a dat de data asta în laturi şi a turnat cât a putut duce. Doar era în centrul atenţiei şi nu îşi putea dezamăgi invitaţii…

    După vreo două ceasuri de distracţie,cu mintea şi privirea în ceaţă, a cedat rugăminţilor prietenei lui de a face o tură cu noua maşină, urmând să se întoarcă la petrecere înainte de ora 12 pentru a i se cânta „La mulţi ani”. Nimeni nu i-a văzut strecurându-se afară şi ceea ce a urmat e destul de simplu de anticipat. Povestea clasică: el pierde controlul volanului din cauza alcoolului şi poate şi din cauza condiţiilor de polei, se izbesc de un copac şi restul e istorie la ştirile de la ora 17.oo. Câtor tineri nu li s-a întâmplat asta?! Mai are rost să dăm vina pe cineva?! Mai are rost să descriem durerea provocată celor dragi?! Mai are rost să spunem că literele L.M.A de pe tortul cu ciocolată şi frişcă s-au transformat in R.I.P?! Cu ce folos? E prea târziu.

    Povestea aceasta poate fi şi povestea ta! Înainte de a deschide sticla, deschide bine ochii!

    Şi până la urmă de ce să bem?! Alcoolul nu face o petrecere nereuşită să devină distractivă, ci doar te face să uiţi cât de aiurea e. Ca să nu mai vorbim de durerile de cap pe care le ai a doua zi. Sau de pozele de pe net care ar putea apărea cu tine , dându-te în spectacol. Sau cu mesajul tipei/tipului cu care te trezeşti a doua zi în care îţi spune că te iubeşti, iar tu nici măcar nu îţi mai aminteşti cum arată… Şi lista poate continua.

     

    Eu nu mai beau, tu mai bei? , el/ea poate mai bea…, noi nu mai bem, voi mai beţi?, ei/ele mai beau..

    Category Editorial, Viaţă | Tags: ,,, | No Comments

Older Entries