Se prinde de TINEri!!!
Cronica
Fetish Factory
Iun 20th
Vineri a avut loc la clubul Electro Putere din Craiova o expoziţie având tema postcomunismului în societatea şi discursul contemporan, precum şi rularea filmului Kapitalism-reţeta noastră secretă, al lui Alexandru Solomon. Evenimentul a fost pregătit timp de un an de zile, fiind prezentat până acum în Germania şi urmând ca acesta să fie adus şi în SUA.
Conceptul vernisajului propune simularea parţială a câmpului cultural al istoriei recente din România. Titlul Fetish Factory este numele descriptiv al acestui câmp el desemnează aluziv mecanismele de producere ale discursului comunist. Proiesctul asamblează lucrările a şase atişti, Pavel Brăila, Ştefan Constantinescu, Daniel Knorr, Alexandru Niculescu, Dan Perjovschi şi Alexandru Solomon, în ideea de a contura o viziune contrastantă şi reflexivă asupra culturii.
Niciodată nu m-am numărat pritre fanii postmodernismului şi cu atât mai puţin printre cei ai minimalismului. Când am văzut piesele care compuneau expoziţia, am rămas uşor surprinsă, ca să nu folosesc cuvinte dure, precum şocată. O oglindă mică de baie şi un săpun caracteristic epocii ceuşiste ce aducea cu anumite cadre din 4, 3, 2, al lui Mungiu, o grămadă de pietre colţuroase şi destul de abstracte pentru capacitatea mea de înţelegere a artei şi nişte lingouri de aur din mămăligă, care sugerau o formă de artă destul de originală, dar oarecum necoplanară cu pragmatismul omului de rând, compuneau piesele cele mai atractive ale expoziţiei. Printre acestea era şi cartea lui Ştefan Constantinescu The golden age, câteva fotografii şi postere. Unul dintre postere, înfăţişa în prim plan un individ şi pe fundal, imenistitatea Casei Poporului în toată splendoarea, iar desupra avea un mesaj pe cât de verosimil pe atât de sugestiv: Un popor mic cu o casă atât de mare. Nu ştiu cât de discutabilă ar fi componenta artistică în acest caz, ca să o confirm sau să o infirm, dar mesajul era destul de penetrant, ca imaginea să valoreze cu adevărat o mie de cuvinte.
La ora 19:00 a început filmul lui Alexandru Solomon, pe care l-aţi putut vedea şi la Modern. Pelicula surprinde o vizită a conducătorului suprem comunist în zilele noastre. Imapctul pe care l-ar avea reclamele gigantice cu Coca Cola, expoziţiile de iahturi scumpe, terasele ticsite cu bucureşteni şi bulevardele angrenate într-un perpetuu forfot automobilistic. Filmul conţine interviuri cu cei mai importanţi /bogaţi/puternici moguli ai zilelor noastre, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Gigi Becali, Dan Diaconescu, George Copos şi alţii. Fiecare dintre aceştia sunt surprinşi la locul de muncă, acasă sau la o plimbare cu iahtul. Fiecare povesteşte cum a făcut primul milion, ce mituri cu privire la colaborarea lor cu fostul regim sunt devărate şi felul în care fiecare îşi conduce astăzi imperiile de zeci de milioane de euro. În tot acest timp, spectatorul este martor la o călăătorie dominată de lux şi opulenţă care din când în când este bântuită de prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, care îşi păstrează rolul de martor tăcut al tutror celor întâplate în lipsa sa. La sfârşitul călătoriei sale printre cei mai vii ca niciodată, se declară mulţumit de succesorii săi, care cu toţii au păstrat ceva din Nicolae Ceauşescu.
Societatea românească e ca un restaurant, scump cu de toate, în care poţi să comanzi ce şi cât vrei, dar nu vezi preţul nicăieri. Unii înfulecă nesătui, sfâşie şi gâlgâie lacomi pe nerăsuflate din ce în ce mai mult . Alţii se mulţumesc cu frimiturile. Şi mai sunt şi cei care mănâncă atât cât le cere stomacul şi cât îi lasă conştiinţa. Rămâne întrebarea: acum cine va plăti nota?
Skins- varianta britanica a lui Gossip Girl
Apr 24th
Stiu ca astepti cu nerabdare sa apara al 19-lea episod din sezonul trei al faimosului serial care infatiseaza “lumea buna” din New York: Gossip Girl. Insa, eu iti sugerez o varianta britanica a lui G.G., mult mai putin comerciala, mai realista, mai nonconformista si mai necenzurata. Spre deosebire de G.G, aici nu vei intalni veritabile lectii de stil, petreceri selecte, orgii prin limuzine si snobism exacerbat, ci doar adolescenti normali, din viata de zi cu zi. Azi am fost intrebata daca in serial “hainele sunt frumoase”. Am raspuns ca nu. Personajele nu se straduiesc sa impresioneze, ci impresioneaza, pur si simplu. Sunt cat se poate de naturale. Totusi, o prietena imi spusese acum ceva timp ca pe ea a speriat-o Skins. Intr-adevar, unele aspecte sunt infatisate intr-o maniera extrem de necenzurata: drogurile se consuma cu nonsalanta in pauzele de scoala, petrecerile destrabalate sunt la ordinea zilei, iar anorexicele, bulimicele si homosexuali sunt aparitii spontane, naturale, aproape situate in limitele normalitatii. De fapt, unele aspecte sunt putin exagerate. As putea afirma chiar ca, Skins este prea realist ca sa fie realist.
Primul sezon contine noua episoade, iar fiecare reda viata cate unui personaj: Tony, Cassie, Jal, Sid, Maxie, Michelle, Effy si Abigail.
In prim-plan se afla cuplul Tony, tipul popular a carui principala problema este numarul fanelor agasante si Michelle, fata cu moravuri usoare. Pentru a se realiza un adevarat trunghi amoros, apare si Sid, cel mi bun prieten al lui Tony, care este obsedat de Michelle. Sid este de departe cel mai simpatic personaj, jucand rolul tocilarului nostim. Replica ce il caracterizeaza cu desavarsire este cea adresata de fiecare fata pe care incearca sa o cucereasca: “Sid, esti atat de dulce. Stii ca te iubesc, dar ca pe un frate”. Desi, intr-o zi, norocul ii surade. Protagonista fanteziilor sale, Michelle, pe care am vazut-o mai des in sutien decat imbracata, ii face propuneri indecente. Desi pastra fotografii cu ea sub perna, o refuza, in timp ce are o revelatie: o iubeste pe Cassie.
Cassie infatiseaza imaginea angelica, ce ascunde toate viciile: tulburari de alimentatie, droguri si tentative de suicid. Cand Sid ii spune ca nu poate ajunge la intalnire, ea ii zambeste senin: ” Ce pacat…Nu am mancat trei zile ca sa fiu frumoasa pentru tine”. Depresiva, ea va lua un numar impresionant de droguri si va intra in coma, din cauza ca Sid uitase de intalnire. Desi aparent maniaco-depresiva, personajul uimeste prin inocenta si puerilitate. Lui Sid ii va lua ceva timp sa treaca peste obsesia cu Michelle si sa realizeze ca este indragostit de Cassie.
Un integ episod vizeaza viata lui Maxie, care este homosexual. Principala lui problema este delimitarea granitei dintre prietenie si o posibila relatie erotica. Desi nu este exclus din grupul de prieteni pentru afinitatile sale, totusi, se simte un etern inadaptat. Frustrarile, discriminarea si chiar unele aventuri sunt tratate in mod veridic.
Un personaj extrem de controversat, desi episodic este Effy, sora mai mica a lui Tony. Ziua, in fata parintilor este fetita disciplinata, cu parul strans coc si uniforma pana la genunchi. Noaptea, se machiaza strident si se imbracata indecent, iar iesirile sale ii sunt acoperite de catre fratele mai mare. Episodul opt reda anturajul dubios in care aceasta se invarte , o lume a decaderii si a drogurilor. Este o lumea in care normalul e stabilit la alte dimensiuni, in care persoanaje patologice se comporta haotic, dand nastere unor evenimente fara urma de ratiune si sens.
Chris, un alt personaj simpatic, este indragostit de profa de psihologie, si, evident, este reciproc. Unul dintre personajele care da dovada de stabilitate si maturitate in aproape orice situatie este Jal, negresa pasionata de flaut. Intruchiparea penibilului, maimutoiul intregului serial este Abigail. Finalul primului sezon mi se pare putin tras de par, Tony fiind calcat de un autobuz exact in momentul cand ii declara iubirea lui Michelle. Serialul se incheie cu Sid, care interpreteaza “Wild world” a lui Cat Stevens.
Poate ca, intr-adevar, v-a speriat descrierea serialului. Mie imi place, e un film cu adolescenti tratat diferit, plin de suspas, de veridicitate si de umor. Si, cel mai important, e foarte diferit de comediile americane clasice cu adolescenti… In prezent, se difuzeaza la Canal 4.
Shutter Island si fabulosul Leonardo di Caprio
Apr 19th
Pe ultima coperta a romanului “Shutter Island” scrie ca “Mersul investigatiei traseaza liniile unui thriller psihologic incitant, care tine orice cititor cu sufletul la gura pana la ultimele pagini, culminand cu o ultima si cutremuratoare descoperire”. Mai exact, in vreo 300 si ceva de pagini de text maruntel, Dennis Lehane descrie cu lux de amanunte 4 zile de “investigatie” intensa a lui Teddy Daniels si a noului sau coleg Chuck.
Shutter Island este locul in care sunt internati toti acei criminali atat de bolnavi psihic incat au fost respinsi de celelalte sanatorii din SUA. Doar asa, ca si “chestie tipic americaneasca”, spitalul este situat pe o insula pustie si in cele trei corpuri ale sale se afla pacienti clasificati dupa gravitatea bolii, in vreme ce vechiul far al insulei are un cu totul si cu totul alt scop. Cand una dintre paciente dispare desculta, dintr-o camera inchisa cu cheia pe dinafara, fix prin fata a catorva serii de paznici si nu e de gasit niciunde pe insula, cei doi politisti intra in joc. Din pacate pentru ei, regulile pe insula sunt stabilite altfel decat erau obisnuiti. Le sunt astfel confiscate armele si le este interzis accesul la dosarele pacientilor avand la dispozitie doar personalul indiferent la evenimentul misterios si doctorii nesuferiti carora disparitia unei criminale, pardon, paciente periculoase, nu li se pare ceva prea important. Colac peste pupaza, imediat dupa disparitia pacientei unul din doctori a parasit insula. Ca doar isi programa vacanta in Franta de nu stiu cata vreme, normal. Si tocmai cand citesti si citesti si tot citesti atatea aberatii si greseli de investigatie care il scot din sarite pe Teddy Daniels si il determina sa ii considere pe toti suspectii la ceva, nu se stie ce anume, se intampla incredibilul. Rachel, pacienta periculoasa care isi omorase cei trei copii prin inecare apoi ii luase pe toti trei asa morti cum erau si ii asezase vesela la masa pentru a le servi micul dejun, si care disparuse asadar din spitalul despre care vorbeam adineauri, se intoarce. Apare. Disparitia ei devine la fel de neimportanta ca si cum nici nu ar fi avut loc (nu ca ar fi fost tratata cu prea mare importanta inainte).
Desi normal ar fi fost ca cei doi politisti sa plece inapoi de unde au venit cat mai repede, furtuna face ca niciun feribot sa nu ajunga pe insula pentru un timp si ei devin din pisica soarece. Desi Teddy Daniels alesese cazul special pentru a afla cateva detalii murdare despre procedurile sinistre practicate de doctori pe pacienti, proceduri care erau mai degraba experimentale decat standardizate, acum faptul ca Teddy stie mai multe decat ar trebui il face sa fie el insusi “vanat” de doctori. Bineinteles ca nu se poate lasa prins pentru ca nu isi poate permite luxul de a se juca de-a cobaiul cu doctorii si prietenul lor cel mai bun bisturiul, pana nu il gaseste pe insula pe Laeddis, psihopatul nenorocit din cauza caruia murise mult iubita sotie a politistului.
Finalul va va uimi cu siguranta si tot ce pot spune e ca seamana putin cu ideea centrala din “Eu cand vreau sa fluier, fluier!”. De patit tot o pateste pacientul cu numarul saiseci si sapte, dar nu pentru ca asa vor doctori ci pentru ca asa vrea el. Foarte explicit in acest sens este insa filmul, unde, Leonardo di Caprio isi face treaba exact asa cum trebuie si te face sa stai cu inima-n gat pana in ultima clipa cand da o replica de-aia de care stie el ca te “atinge la corazon” si te face sa respiri puternic si zgomotos si sa zici “Stiam eu!”. Lectura placuta si … de-abia apoi vizionare placuta… zic eu.
A mai fost cineva la Compact?
Apr 18th
Sambata seara a avut loc la Casa Studentilor concertul formatiei Compact. Acesta face parte din turneul “Cantec pentru prieteni” care a vizat douazeci de orase, incepand cu Sibiu si terminand cu Slatina.
Acum, trecand de paragraful formal, concertul de aseara al rockerilor a trecut mai neobservat decat filmul de saptamana viitoare de la Modern. Am ajuns acolo cu gandul la reprezentatia celor de la Travka din Silver Church pe care am ratat-o. Concertul incepuse deja cand mi-am facut eu intrarea si nu mica mi-a fost mirareala o imagine de ansamblu. Imprastiati cate 5-6 pe rand se gaseau saptezeci de oameni cu chelii plete sau geci de piele old school . Media de varsta era de 40 de ani, singurii rataciti fiind eu si cativa copilasi adormiti in bratele celor care se dezlantuiau odata pe “O noapte si-o zi’ sau “Mi-e tare dor de tine”.
Mi-am luat frumos locul in sala langa doua tipe focoase, care fredonau cu patima versurile formatiei. In jurul meu oamenii erau intr-o agitatie timida. Unii bateau ritmat din palme, altii faceau poze si am vazut chiar si un tinerel care fuma un joint in timp ce-si arunca cealalta mana in aer.
Trupa a incercat sa tina atmosfera incinsa prin jocul de lumini si doua-trei glumite intre piese. Sonorizarea a fost infinit mai buna decat la toate balurile bobocilor la care am fost. Paul Ciuci n-a facut economie de energie si a reusit intr-un final sa-si ridice auditoriul in picioare cand a inceput sa cante acorduri din “Fata din vis” si “Cantec pentru prieteni”. In boxe s-au mai auzit “Trenul pierdut”, “Sa te gandesti la mine” si altele.
Dincolo de cateva probleme tehnice si de tenisii Converse ai solistului (care mi-au sarit imediat in ochi) concertul a fost unul “cuminte” cu un public disciplinat si melancolic. In timp ce imi luam talpasita ma gandeam cum as arata si eu peste 20 de ani fredonand “Corabia nebunilor” sau “Cum te simti” intr-un concert anonim al trupei Travka.
Razboiul ia Oscarul
Mar 10th
Suna cam dur si insensibil, dar pe asta a mizat Kathryn Bigelow, marea castigatoare de anul acesta de la Oscaruri. Filmul sau, The Hurt Locker, a luat sase statuete aurite din noua nominalizari, surclasand Avatarul lui James Cameron care a plecat “doar” cu trei Oscaruri. Da, da…toti stim ca e fosta lui sotie, toti stim ca i-a stors lamaia-n nas cu premiile pe care le-a castigat, dar nu despre asta e vorba. Pelicula The Hurt Locker este la fel de comerciala ca Avatar pentru ca razboiul e laitmotivul timpurilor noastre. E un film bine facut, bine jucat, dar care gadila mai mult orgoliul american.
Razboiul nu mai este o noutate pentru nimeni. Nu se desfasoara intr-un spatiu inchis de unde nu ies imagini sau informatii. Kathryn Bigelow si scenaristul Mark Boal au mizat pe altceva: razboiul ca drog. Odata ajuns in inima bombardamentelor, fie ca esti jurnalist sau soldat, adrenalina locului iti intra in vene, iti creaza dependenta. Chiar citeam povestea unui jurnalist american din Irak care a mers la un magazin bombardat sa faca reportaj. Spunea cum razboiul i-a creat dependenta, cum l-a facut sa vada oamenii prin alti ochi. Ramasitele umane din daramaturi nu-l mai oripilau ca la inceput. Facea poze si incerca sa ii ajute pe cei din preajma.
Asa e si povestea sergentului William James interpretat de Jeremy Renner, un genist trimis in comandamentul Bravo din Irak dupa moartea celui dinaintea sa, sergentul Matt Thompson. Pentru ca e ca un joc de-a “baba oarba”, dezamorsarea bombelor devine pentru James singurul lucru pe care este in stare sa il faca. Actiunea e in permanenta conditionata de timpul pe care il mai au de petrecut soldatii in comandament. In timp ce coechipierii lui James, Sanborn (Anthony Mackie) si Eldridge (Brian Geraghty) vor doar sa supravietuiasca pana la sfarsitul misiunii, protagonistul din The Hurt Locker isi risca viata de fiecare data cand trebuie sa taie fierele bombelor. James este “tech leaderul”, pozitie care ii da posibilitatea sa faca treaba asa cum are el chef: se dezbraca de costumul de genist, isi scoate castile prin care tine legatura cu ceilalti colegi sau se intoarce intr-o zona tocmai bombardata pentru ca-si uitase manusile. In cele 39 de zile in cadrul Bravo se contureaza trei tipare clare ale personajelor: James – iresponsabilul , Sanborn – precautul si Eldridge – soldatul nesigur.
Jocul actoricesc e bun. Replicile sunt concise, fara discursuri moralizatoare
despre “ce bine e sa iti servesti patria”. Nu aici este propaganda. Nici in finalul filmului care il prezinta pe James plecand de langa familia sa pentru a se intoarce iar in Irak. Eu vad propaganda in bombe. Ele sunt puse de irakieni (the bad guys) care sunt dezamorsate de americani (the good guys). Fara soldati si specialisti de acest gen cine i-ar mai salva pe irakienii de rand, nevinovatii?
Da, fara indoiala, The Hurt Locker e un film de razboi diferit. Strangi din dinti cand pune cutitul pe firele detonatoare si te enerveaza la culme James cu iresponsabilitatea sa.
Filmul lui Bigelow a fost pe PRO TV sambata seara, dar l-au facut praf cu reclamele. Luati-l pe DVD pentru ca trebuie sa vedeti fara intreruperi un film de sase premii Oscar.
P.S: Pentru sufletul meu cinefil, Inglourious Basterds ramane cel mai bun film al anului.
