Calatorii

  1. O buzeşteancă în Marea Britanie

    martie 18, 2012 by anca.ungurenus

    Foto: mohawkcollege.ca


    Lavinia ARANGHEL

    Numele româncei cu părul turbat este Adana Crăciun și este studentă în primul an la University of Glamorgan, în cadrul facultății de drept Law with Crimnology. Este o tânără volubilă, fostă buzeșteancă, și excentrică și nu de puține ori i-a fost atribuită o altă naționalitate grație felului ei unic de a fi, de a se îmbrăca și de a vorbi. Mi-a vorbit cu plăcere de viața din Marea Britanie și, mai exact, de viața din Treforest, Mid Glamorgan, Wales. Despre o altă lume, alți oameni, despre alte “altceva”-uri.

     

    A fost greu să intri la această instituție?

    Nu a fost chiar greu să intru. Am avut examenele cerute de ei, iar nota de la bacalaureat a fost mare, deci nu am avut probleme.

     

    Cum ai fost primită la facultate?

    În prima zi de cursuri am fost acostată de un coleg de-al meu, un grec venit şi el aici să studieze, care mi-a zis “ai un stil unic, te îmbraci ciudat, dar într-un sens bun”. Aveam o fustă mai largă, helancă, peste helancă un pulover cu mânecă scurtă, cizme, colanţi mai coloraţi şi avem un iepuraş în păr şi o eşarfă mai largă la gât. Gri, roşu, negru, alb.

     

    Ai reușit să găsești clasele de cursuri?

    Înainte de a începe cursurile, de obicei mă duceam la Students Union, o instituție în cadrul campusului unde poți să ceri sfaturi și direcții, și întrebam care sunt clădirile și pe unde să o iau ca să ajung acolo. Cam copilăresc, dar m-am descurcat. Plus că ni s-au explicat direcțiile și de către tutorele nostru personal.

     

    Care este, mai exact, rolul acestui tutore personal?

    Fiecare set, respectiv student are unul. În cadrul setului, se ocupă de probleme precum prezența, absențe, teme și proiecte, respectarea deadline-urilor și altele legate de școală. În ceea ce privește partea cu “personal”, poți apela la el/ea dacă ai probleme în viața personală, cum ar fi probleme în familie sau în campus, sau pur și simplu dacă vrei să discuți cu cineva. Poți să apelezi la tutorele tău fie la el/ea în cabinet, fie poți să îi trimiți un email la care ai garanția că îți va răspunde în maxim 45 de minute. E o strategie pe care o promovează în cadrul facultăților de aici pentru a-i face pe elevi să se simtă cât mai bine cu putință, cam ca acasă.

     

    Unde stai?

    În căminele facultatii, ei le zic “Halls”. Stau într-un apartament cu bucătărie și hol comun în acest camin, însă am camera mea cu baie proprie.

     

    Care este atmosfera prin căminele de acolo?

    Aici sunt foarte în vogă “flat parties”-urile care, spre nenorocul meu, se țin zilnic la noi în apartament. Am avut odată chiar și o plângere de la niște colegi din cămin. Când se hotărăsc colegii să își invite prietenii pentru “socializare”, se ajunge la o adevarată palooza (petrecere care se finalizează, de obicei, cu o migrenă groaznică în ziua urmatoare). Asta pentru că sunt cam alcoolici colegii mei când au prieteni invitați.

     

    Cum este campusul?

    E greu. Este plin de dealuri şi de scări. Am facut muşchi la picioare urcându-le şi coborându-le. Nu este imens dar, spre exemplu, dacă vrei să ajungi la ultimul cămin din campus, iţi cam ia 25 de minute.

     

    Ai și colegi români?

    Sunt singura româncă din primul an în facultate, dar la criminalistică mai sunt români, însă nu prea am avut tangențe cu ei. În majoritatea cazurilor pentru că mi se păreau cam dubioși.

     

    În ce sens?

    Vocabularul de cocalari și de pițipoance, recte de copii “dă cartier”. Povesteau de cum au “fur-găsit” niște chestii prin magazinele din Cardiff, orasul reședință al Wales și situat la doar 30 de minute cu trenul de facultate. Sunt copii de bani gata. De asta nu vreau să am nimic de-a face cu ei. Nu vreau să acuz pe nimeni pe nedrept, dar prefer să îmi mențin distanța față de respectivii.

     

    După terminarea facultății, aveți garanția unui job?

    Aici o să fac trei ani de facultate, iar după, Dumnezeu cu mila. Avem și o garanție relativă dar asta dacă facem puțină muncă voluntară în timpul facultății, adică dacă facem niște “shadowing” pe lângă avocați sau avocați din barou. Asta arată în CV că ai experiență în domeniu. Însă angajarea imediat dupa ce ai ieșit de pe băncile facultății nu prea este probabilă. Sunt și cazuri, dar acelea sunt cele în care respectivii au avut “work experience”.

     

    Te întreții singură, din bani proprii?

    Da, eu îmi cumpăr mâncarea şi tot ce îmi trebuie din bani proprii, inclusiv căminul îl plătesc din aceşti bani. Doar studiile îmi sunt finanţate de guvernul britanic, pentru că am facut un student loan (împrumut pentru studii. Oricine din UE poate beneficia de el) la ei, dar va trebui să îl returnez de îndată ce o încep să lucrez şi să câştig suficient cât să îmi poată fi luaţi banii prin taxe.

     

    Ţi-ai făcut repede prieteni?

    Eu socializez şi vorbesc cu toată lumea, dar prieteni mi-am făcut cam din a doua săptămână. Plus că am avut avantajul de a mă împrieteni cu români, pe langă englezi şi alte naţii (francezi, polonezi, greci, englezi, nepalezi, africani, italieni).

     

    Care naţie ţi se pare cea mai de treabă, ca să zic aşa?

    Toţi sunt de treabă, nu mă pot plânge. Toţi sunt amabili, sunt bine-crescuţi, te ajută când te văd pierdut în spaţiu. Sunt foarte educaţi. Şi românii ca românii. Sunt tolerabili.

     

    Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai până acum, de acolo?

    Setul de amintiri foarte tari sunt cele din categoria “cu rumânii mei”. Chiar dacă sunt insuportabili şi greu de înghiţit uneori, sunt conaţionalii mei şi pot vorbi liber ce vreau cu ei. Dar cele mai tari amintiri sunt cicălelile şi filmele vizionate în camera unei românce, prietena mea, şi cea cu care mă voi muta la anul în casă.

     

    Ai simţit vreodată că ai fost discriminată?

    Nu, contrar a ceea ce mă aşteptam eu, niciodata nu mi s-a spus “ţigancă” sau niciodată nu s-a speriat cineva de mine când le-am zis că sunt româncă. Din contră, odată un nepalez m-a întrebat de unde sunt, pentru că nu am accentul britanic al lor, ceea ce mă dă de gol, daca sunt galeză, fiindcă aveam culoarea părului ca atare, adica roşcatul meu turbat, iar când i-am spus că sunt româncă, el a rămas şocat şi mi-a zis “Serios? Nu se poate! Eşti prea frumoasă ca să fii româncă”. El este prieten cu fratele prietenei mele, care este mai creolă la piele, şi de asta întrebase. În condiţiile în care ea fusese singura româncă pe care o cunoştea. Uneori am primit întrebări de genul “eşti cumva americancă?”.

     

    De ce credeau ca esti ameriancă?

    Accentul meu, atunci când vorbesc engleza este american, aşa m-am învăţat de mică să vorbesc, nu cu accent britanic. Plus că ăsta este accentul meu preferat. Şi aşa îşi dau seama că nu sunt una de-a lor şi presupun, iniţial, că sunt americancă.

     

    Care este programul de studii?

    Nu este foarte solicitant. Am doar şase module, cu seminarii şi cursuri pentru fiecare dar nu am multe ore pe zi. Cele mai multe ore pe care le am într-o singură zi sunt un seminar şi trei cursuri (cinci ore în total). Dar este fizic extenuant, pentru că trebuie să schimbăm sălile de curs, iar de cele mai multe ori, cursurile nu se ţin în aceeaşi facultate.

     

    Ce faci în timpul tău liber? Ai activităţi extraşcolare?

    Învăţ sau mă pregătesc pentru alte seminarii sau cursuri. Activităţi extra nu prea am. La început am vrut să mă înscriu în clubul de dezbateri al facultăţii, dar am renuntat la idee. Din nefericire nu m-am inscris la cluburile care le fructificau aici, la universitate. Plănuiesc ca la anul să mă apuc de unele. Nu prea avem de ales aici la noi. Cursurile cam sunt alese pentru noi din start, cel puţin în primul an, iar de la anul voi putea să îmi aleg doar un curs la care vreau să mă duc. Este cam ca în Buzeşti, unde îţi dădeau foaia pe care erau înscrise orele opţionale cu care toată lumea fusese de acord, cică, dar care erau de fapt impuse de liceu.

     

    Unde înveţi de obicei? Mergi la bibliotecă?

    Dacă am un proiect sau trebuie să folosesc cărţi ce nu pot fi împrumutate, spre exemplu cărţile cu cazuri, da, stau acolo şi învăţ. Dar de obicei învăţ în camera mea de cămin.

     

    Sunt tineri în bibliotecile de acolo?

    Sunt o grămadă de studenţi, în special studenţi din afara Marii Britanii care stau la cămin. Bine, asta nu se explică doar prin varietatea de cărţi pe care o are biblioteca sau prin facilităţile pe care ţi le oferă, ci şi prin faptul că, din nefericire, mulţi studenţi fie nu au un calculator sau un laptop personal în camera lor din cămin, sau, mai degrabă, conexiune la internet, caz în care vin la bibliotecă, unde pot utiliza calculatoarele şi, evident, şi internetul.

     

    Cum sunt profesorii?

    Sunt foarte de treabă. Ceea ce m-a şocat pe mine prima oară când am avut cursurile introductive, a fost faptul că ne-au rugat să ne adresăm lor nu cu “domule profesor” sau “domnule doctor/lector”, ci cu un simplu Rob, Nick, Sian, Claire. Sunt extrem de apropiaţi de elevi şi îi ajută când au nevoie, fie la proiecte, fie la şcoală în general. Uneori chiar pot lua locul tutorelui tău personal, dacă ai nevoie neaparată de sfatul cuiva.

    Sunt şi profesori tineri, 30-35 de ani, dar care au doctorate şi masterate şi o grămadă de experienţă în domeniul pe care îl predau, dar sunt şi profesori mai în vârstă, spre 60 de ani, însă şi aceştia sunt extrem de prietenoşi. Îmi place tare mult că încearcă să ne destindă şi să ne facă să ne simţim precum acasă. În special fac asta prin mici glume sau anecdote, uneori chiar bâze la adresa noastră, a studenţilor. Atmosfera la cursuri este mereu destinsă. Bine, ni se dau sarcini pe care trebuie să le îndeplinim la cursuri în timp cronometrat, ceea ce poate fi destul de frustrant, dar eu una mă duc cu drag la cursuri şi mai ales la seminarii.

     

    Care este cea mai interesantă materie?

    Cam greu să mă decid, pentru că îmi plac foarte mult toate materiile pe care le fac. Mi se pare că au un conţinut extrem de fascinant, din punctul meu de vedere. Dar printre cele mai plăcute materii ale mele se află “Constitutional and Administrative Law”, care presupune studierea sistemului britanic, din punct de vedere al constituţiei şi al legilor, studierea modului în care se aplică acestea şi care este procesul de creare al lor, despre cum afectează populaţia aceste legi şi acest sistem. “Legal Process” este o altă materie interesantă unde învăţ despre sistemul legal britanic şi despre evoluţia tuturor aspectelor sale, precum şi “Criminal Law”, o materie genială, din punctul meu de vedere, unde am învăţat despre crimele ce pot fi comise şi despre cum pot fi ele tratate în instanţă, despre elementele unei crime şi despre cazurile cele mai faimoase care au presupus acele crime. Dar, ţi-am zis, eu una sunt fana tuturor materiilor pentru că se axează pe un drept total diferit de ceea ce am văzut şi constatat în România.

     

    Regreţi că ai plecat din România?

    Absolut deloc. Sunt foarte împăcată cu gândul că am avantaje mult mai multe şi un viitor mai bun aici. Plus că, motivul iniţial pentru care am vrut să vin aici este că nu aveam cursul pe are îl voiam la noi în ţară, aşa că sunt extrem de avantajată aici, din punct de vedere educaţional.

     

    Ce l-ai sfatui pe un tânăr din România? De ce să vină acolo?

    Eu l-aş sfătui să facă ce vrea el, nu să vină aici doar de dragul de a face o facultate în străinătate. Dacă vrea să vină aici, să vină pentru oportunităţile educaţionale extraordinar de avantajoase şi mai ales pentru oportunităţile de angajare. Dacă cineva vrea să vină în Marea Britanie la studii, să înceapă să strângă bani de pe acum, pentru că nu este o ţară prea ieftină, însă garantez că merită să înveţi aici.


  2. Studenţie – via Strasbourg!

    martie 7, 2012 by anca.ungurenus

    Mara GAVRILĂ

     

    Foto: stjobain35.free.fr

    Teona Goreci este studentă în primul an la facultatea de drept din Strasbourg; o tânără plină de optimism şi dor de casă. M-a impresionat prin faptul că, deşi se bucură de o studenţie în inima Uniunii Europene, vorbeşte cu drag şi apreciere despre România. Într-un interviu mediat de o tehnologie precară (pe româneşte, pica internetul când ţi-era lumea mai dragă), Teona mi-a împărtăşit impresiile sale despre noua sa viaţa.

    În primul rând, vorbeşte-ne un pic de facultatea ta.

    Facultatea la care sunt studentă e Facultatea de Drept Robert Schuman din cadrul universităţii din Strasbourg. Nu ştiu foarte multe în legatură cu istoria facultăţii, ce am observat însă e că  amplasarea în oraşul unor importante instituţii europene (Parlamentul European, Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului) e un mare atu. Şi când zic asta, mă refer la posibilităţile ulterioare ale studenţilor. Cunosc români care au terminat licenţa sau masterul în Strasbourg şi lucrează la CEDO. Bine, poţi face un stagiu şi venind din alte oraşe, dar, ca student aici, ai un avantaj.

    Pe ce criterii ai fost acceptată acolo? Ce ţi-a trebuit la dosar?

    A trebuit să completez un dosar online (admission postbac.fr) cu datele personale – o etapă prin care trec toţi studenţii străini – şi apoi să trimit scrisoare de recomandare din partea unui superior ierarhic. Nu trebuie să fie neapărt profesor, poate fi şi un coordonator de proiecte de voluntariat spre exemplu. A mai fost necesară o diplomă care să ateste implicarea mea în viaţa socială, spirit civic etc. şi încă o diplomă, de limbă de astă dată,  DELF, nivel B2 cel puţin, având în vedere că toate cursurile sunt în franceză.

    Care au fost primele impresii despre oraş?

    Mai fusesem în Strasbourg ca turist cu un proiect de schimb între licee partenere din România şi Franţa, dar acum, trăind aici, percep total diferit…  M-a impresionat prin încărcătura istorică pe care o poartă oraşul, prin nivelul de civilizaţie reflectat şi în curăţenie. Are influenţe nemţeşti în arhitectură, dar şi ceva din boemul franţuzesc. E un melanj interesant. Îmi place foarte mult că au o cultură deja a pistelor pentru biciclete, cu parcări de biciclete şi semafoare. Mergi de drag! Îmi place să văd că lumea trăieşte, că există viaţă în oraşul ăsta…

    Ce-mi spui despre atmosfera din campus?

    Eu nu am mai prins loc în campus, în cămin, când am venit, fiind trecută pe lista de aşteptare, pentru că au prioritate cei din anii superiori la acordarea locurilor în cămine şi studenţii Erasmus. Dar, în general, studenţii sunt deschişi, mai ales cei străini. Cel puţin asta e impresia mea. Probabil penrtu că sunt şi ei singuri, există o solidarizare şi o deschidere mai vizibilă în cazul străinilor care încep totul de la zero aici.

    Şi francezii sunt “cocoşi”?

    Eu am şi prieteni francezi foarte de treabă. Ieşim în oraş, la cinema, dar mi-a fost mai greu să mă integrez în grupul lor. N-aş zice că sunt mai “cocoşi” neapărat; depinde de grupurile în care te învârţi, de mediul în care îţi petreci timpul.

    Te confrunţi cu discriminarea?

    Deocamdată nu. Dimpotrivă. Am întâlnit oameni foarte deschişi şi cred că partea asta cu discriminarea ţine de sentimentele proprii. Eu nu m-am simţit discriminată în nicio situaţie din cauză că sunt româncă.

    Deci nu suntem toţi ţigani pentru ei?

    În mediile în care m-am învârtit eu, nu suntem consideraţi “ţigani, hoţi, cerşetori”. Dimpotrivă, am vorbit cu profi care au o părere foarte bună despre români, profi francezi. Pentru că sunt motivaţi şi cunosc, în general, foarte bine gramatica franceză, lucru pe  care nu-l poţi spune despre o mare parte din colegii mei francezi. (zâmbeşte) Deja pleci cu un plus.

    Mai ai şi alţi colegi români?

    La nivel de licenţă (primul an) nu am întâlnit decât o tipă din Republica Moldova; în anii superiori am întâlnit alţi doi la drept. Dar studenţi români şi din Republică sunt foarte mulţi în alte domenii. E o comunitate destul de legată. Există două asociaţii ale românilor din Strasbourg: ADERS (Asociation des Etudiants Roumains a Strasbourg) şi o alta înfiinţată de o saptamană cred, Clubul Românilor din Strasbourg.

    Trecând de la una la alta, cum sunt bibliotecile pe la voi? Noi avem probleme cu dotarea lor.

    La bibliotecă mergi de plăcere. Sunt pline mereu, au acces internet, echipamente noi, regulamente care se respectă…

    Cum se desfăşoară cursurile? Aveţi parte de metode de predare moderne, atât tehnologie, cât şi predarea efectivă?

    Hmm.. da.. nu sunt în masură să fac o comparaţie cu sistemul din România, începând facultatea direct aici, dar n-aş zice că dotările sunt extraordinare. Cursurile predate în amfiteatru sunt însoţite şi de proiecţii cu scheme care ne ajută să întelegem şi apoi reluate  în grupuri mici numite “travaux dirigés” (un fel de aprofundare a cursurilor) unde prezenţa e obligatorie.

    Ce m-a şocat apropo de viziune şi de libertate de exprimare a fost primul curs, “Introducere în drept…”.  După ce a venit profu’ în amfiteatru şi ne-a atras atenţia că suntem la o facultate de prestigiu şi că bătălia se da între noi, a început să-şi prezinte cartea după care urma să avem cursuri, pe care “e preferabil să o cumpărăm”. Eu eram foarte derutată şi dezamăgită pentru că nu îmi era foarte clar despre ce vorbeşte, în timp ce  în jur colegii notau capitolele cărţii dictate de profesor. Şi la un moment dat, un tip din amfiteatru se ridică în picioare şi spune pe un ton agresiv că nu întelege nimic şi că s-a chinuit să ajungă aici pentru nimic. Deja devenea interesant, mai ales că eram şi eu în ton cu ideea lui. În fine, au schimbat nişte replici acide. Studentul era deja urcat pe banca aia de la amfiteatru şi mai erau şi alţii care îl încurajau. Şi profu zice: “Vrei să vorbim ca de la egal la egal?” Şi se urcă pe catedră. Eu eram încă bulversată. Apoi, i-au tăiat microfonul profesorului şi au stins luminile şi au intrat membrii Asociaţiei Studenţilor la Drept (muzică pe fundal) – râde – şi ne-au zis “Buun venit la facultate!”.

    Deci, era totul regizat?

    Da. Ingenios mod de a primi bobocii la facultate.

    Demn de ei.

    Şi examenele în ce constau?

    Examenele sunt de tip dizertaţie în care trebuie să ne expunem, urmând anumite scheme, părerea despre subiectele propuse pe baza cursului bineînteles. Nici un examen de tip grilă, toate de tip eseu. Toate scris. Nu există sesiune de restanţe. E alegerea facultăţii, nu ştiu dacă la toate facultăţile de drept în Franţa e la fel, dar aici s-a scos.

    Ce fac cei care pică vreun examen?

    Îşi pot compensa nota cu cea de la examenul din semestrul 2, astfel încât să aibă media 10 (notarea e până la 20). Sau pot relua anul. Sau pot trece în anul doi, făcând în acelaşi timp materiile pe care le-au picat în anul întâi.

    Aveţi vreun fel de activităţi extraşcolare legate de domeniul vostru?

    Există Asociaţia Studenţilor la Drept care organizează diferite evenimente gen concurs de oratorie, vizite la Parlament, la CEDO, vacanţe la ski.

    O să te mai întorci în România sau rămâi acolo?

    Mhmm.. Având în vedere profilul şi faptul că tot ce facem aici e aplicat pe legislaţia franceză, că foarte multe laturi nu sunt evident recunoscute în România şi, în plus, posibilităţile pe care le am aici, sunt tentată să zic că voi rămâne aici. Însă e prea devreme să răspund acum, cred. Nu mi-am format înca o părere foarte clară în sensul ăsta. Încerc să mă specializez în domenii care să-mi permită şi întoarcerea acasă pentru că mă simt încă foarte legată de ţara mea. A noastră.

    Dacă ar fi să descrii viaţa ta de acolo în trei cuvinte, care ar fi?

    Hmm… Seriozitate, oportunităţi, tinereţe. Ar mai fi şi cealaltă latură: dor, dor, dor.

    În concluzie, ce ai vrea să le transmiţi tinerilor de acasă?

    Să fie optimişti şi perseverenţi. Să muncească pentru ceea ce-şi doresc, să îndraznească să îşi propună obiective înalte şi să nu uite niciodată că România e cea mai frumoasă ţară.


  3. Discriminare, pe scaune

    ianuarie 14, 2012 by anca.ungurenus

    Foto: blogspot.com

    Andreea AGAPIE

     

    Cu toată lipsa timpului, mărturisesc că am avut timp să observ câteva reacţii. Şi când zic reacţii, nu mă refer la cele chimice, ci la cele interumane.

    Suntem oameni, ce-i drept, chiar dacă uneori ne purtăm atipic. Suntem educaţi, într-o manieră în care să nu deranjăm pe nimeni, dar cu toate astea, o facem. Nu! Nu pot să tac, când condiţia mea, de om simplu, este obligată să fie părtaşă la nedreptăţi.

    Facem discriminări, indiferent că e vorba de persoanele de altă etnie, sau persoanele de altă vârstă. Întâmplarea a făcut ca, în urmă cu două zile, să surprind o tânără ce se folosea de transporturile publice pentru a-şi odihni trupul greoi – subînţelegeţi substanţa cenuşie, ce cântărea mai mult decât de obicei.

    Se cunoştea incompatibilitatea dintre ea şi semenii săi, prin faptul că nu îşi permitea să cedeze locul liber şi altor participanţi la vâltoarea vieţii şi a traficului. La fiecare oprire, stimabila domniţă al cărei nume n-a fost atât de interesant, pe cât să-l pot reţine, obişnuia să lase pe locul liber o mână neprietenoasă, semn al respectului ei pentru cei înaintaţi în vârstă.

    Recunosc: mă calcă pe nervi încăpăţânarea anumitor dudui de a sta cât mai confortabil, pe cele două locuri, care sunt destinate şi altor persoane. Probabil din dorinţa de a nu-şi impregna hainele cu parfumul celorlalţi. Dudui ce au uitat ce înseamnă cu adevărat respectul pentru semeni şi nu numai. Pentru că nu-mi place să generalizez, nu o să le includ doar pe stimabilele dudui, ci păstrez un loc şi aşa-zişilor gentlemani. Băieţi sau bărbaţi în adevăratul sens al cuvântului, care păstrează un loc pentru prietenii imaginari de pahar, în timp ce doamnele îşi tocesc tocurile şi rezistenţa plaselor, în aşteptarea unui loc liber.

    Am uitat de respect între timp? Am uitat că mai există şi persoane ale căror drepturi sunt egale cu ale noastre? Ne este jenă să mergem în spitale, să fim părtaşi la bolile celor dragi, dar scuipăm fără jenă pe străzi alte persoane suferinde de aceleaşi boli. Am uitat să cedăm locuri pe scaune, pentru că simplul zâmbet al persoanei de lângă ne-ar dezgusta.

    Mi-e scârbă de tine. Dă-te mai încolo! Mai sunt locuri şi în spate.

    Stimabilă duduie, acest manifest al dumneavoastră nu face altceva decât să mă dezguste pe mine. Transportul în comun nu e doar pentru anumite persoane. Iar locul liber din autobuze se numeşte aşa, tocmai pentru că este destinat persoanelor care nu au un loc şi stau în picioare.

    Singurul lucru de care mi-e jenă este acela că am uitat de respect, de locuri cedate şi de sentimente, pe care, din fericire, câţiva le mai deţin. O posesie de moralitate şi respect. Vă respect, stimabili tineri, pentru că veţi realiza, citind acest articol, că semenii noştri au drepturi, la fel ca noi. Scârba asta, faţă de cei în vârstă, pe care mulţi o manifestă, nu este altceva decât renegarea propriei persoane. Empatizăm cu ei, deci sunt ai noştri.

    Să ne gândim la respect şi să uităm discriminarea, indiferent că e în funcţie de vârstă, sau de locul pe scaun din autobuz. Avem două mâini, două picioare, dar din păcate, o mentalitate diferită.

     


  4. Ne încălzim şi cu frig!

    ianuarie 4, 2012 by anca.ungurenus

    Foto: wikipedia.org

    Hilde TUDORA


    Suntem în Craiova. În mod sigur toţi dintre noi au auzit de Calafat. E aproape de noi. Şi tot în mod sigur toţi au auzit că iarna în Calafat nu este căldură. Deci vino vara să îl vizitezi ca să nu îngheţi iarna. Probabil, în curând, la intrare, va scrie ceva de genul “Calafat, oraşul de gheaţă”.

    Glumesc, dar am fost surprinsă să văd că şi anul acesta oamenii mor de frig în apartamente. “Stimatul” primar din Calafat a făcut ceva tam-tam. A promis că va rezolva problema. Nu s-a rezolvat. Dar promite că anul viitor vom avea centrală. Şi, uite aşa, asistăm la un proces continuu de promisiuni în vag. El are centrală, iar nouă ne rămân două variante: îngheţăm sau plătim facturi uriaşe la curent. Şi cum nu avem bani, luăm în calcul cea de-a doua variantă. Cetaţenii bombăne, dar degeaba, primarul nostru suferă de hipoacuzie.

    Din moment ce “spuma Calafatului” are căldură, restul nu mai contează, practic sunt inexistenţi. Îmi permit să mă adresez aşa celor mai bogaţi, dar nu neaparat celor mai inteligenţi, pentru că mi se pare cel mai potrivit apelativ adresat ironic. Şi pentru că lor le e cald, se aşterne o pânză de linişte peste întreg oraşul care sugrumuă văicărelile celor care îngheaţă în apartamente.

    Şi cu toate că suferim şi toamna, şi iarna, în noaptea dintre ani ne înghesuim în centru să admirăm focul de artificii şi să îl ascultăm pe domnul primar. Spunea Lăpuşneanul “proşti dar mulţi”. Eu spun mulţi dar proşti. Bine, poate că e cazul să imi cer scuze prostimii că mă adresez aşa, dar ceva mai potrivit nu găsesc.

    Pe o parte ne plângem iar pe alta apreciem “extraordinarul şi nemaiîntâlnitul efort” făcut de domnul primar. Să întrerupă petrecerea de Revelion, să vină în centru să ne spună “La mulţi ani!” e ceva “ieşit din comun”. De parcă s-ar fi deplasat prin frig, obosit, flămând, trăgând după el un sac cu sticle de şampanie. Nici vorbă. A venit în grabă, să termine odată. Dar cu un scop bine ţintit: să îşi menţină imaginea.

    Aşa că nu ne rămâne decât să aşteptăm să ne fie şi nouă cald, să ne obişnuim aşteptând şi să o luăm de la capăt tot aşteptând!

     


  5. Să redescoperim… plimbarea!

    ianuarie 3, 2012 by anca.ungurenus

    Doruţa DUMITRU

     

    Foto: Doruţa Dumitru

    Criza a făcut şi ea un lucru bun. Ne-a scos din bârlog! Prin cartier, pe bulevard sau în parc. La început mai ezitant, apoi am prins curaj. Şi a început să ne placă afară!

    Cum spunea şi colega noastră jiunimistă, simt nevoia de fulgi mari, de alei albe. Mă trezesc şi primul lucru pe care îl fac e să-mi arunc ochii către fereastră. Caut cu disperare zăpada, însă e doar ceaţă. Ceaţa grea, care nu ne-a părăsit în ultima săptămână. Şi în care s-a pierdut anul cel mai bun din viaţa mea, 2011.

     

    Foto: Doruţa Dumitru

    Dar azi a avut loc o răsturnare de situaţie. Când am tras draperiile, camera a fost inundată de lumină. Imediat am decis că voi merge la o plimbare prin parc. Ninsoarea o să vină ea mai prin februarie, deocamdată să ne bucurăm de căldură. Care a ţinut vreo două ore. Bune şi astea!

    La început nu mi-a venit să cred cât era de cald, mi-am dat eşarfa şi băscuţa jos. Dacă străzile erau pline de oameni mai în vârstă, în parc erau adunate toate generaţiile. Cu trotineta, bicicleta sau rolele, mâncând floricele şi pufuleţi, cu toţii ne-am bucurat azi de aer şi am râs cu poftă la giumbuşlucurile animalelor. Care s-au înmulţit! La propriu!

    Foto: Doruţa Dumitru

    Am întâlnit prieteni, colegi de serviciu şi simple cunoştinţe. Parcă ne-am  regăsit cu toţii pofta de viaţă, după ce am vegetat întreaga zi de după Revelion.

    Indiferent de motiv, am început să ieşim din casă. Şi nu mai puteam sta mult înăuntru. Nu în această iarnă, cu miresmă de toamnă târzie sau de început de primăvară. Ca atare, să ieşim în continuare! Nu numai în bar sau la cafenea. Să facem o plimbare seara, când începe să ne împresoare frigul sau să ne lăsăm răsfăţaţi de soarele cu program redus.