Se prinde de TINEri!!!
andreea.rujan
This user hasn't shared any biographical information
Posts by andreea.rujan
Statement împotriva fetei de la pagina 5
Aug 27th
DoR, jurnalism de calitate
Unul dintre iniţiatorii revistei “Decat o Revista”, Cristian Lupşa, povesteşte despre cum o discuţie la o bere poate naşte o revistă atipică. Ceea ce s-a dorit să fie un singur număr s-a transformat într-o răzvrătire împotriva jurnalismului cu sânii goi.
Purta un tricou roz şi ochelari de vedere cu rame negre, ceva mai groase, şi îşi ţinea mâinile în buzunare când avea emoţii – el, avea emoţii în faţa noastră! “Salut, eu sunt Cristi” Aşa se prezenta în 2009 Cristi Lupşa la cel de-al doilea modul al cursului despre educaţie civică prin jurnalism. A distrus astfel orice temere legată de un jurnalist morocănos care, din funcţia de senior editor al unei reviste, avea să ne plictisească cu discuţii legate de jurnalismul narativ. După un an, povestea se reia. Marţi, pe la ora două, Cristi avea să vină la sediul Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI) să ne spună ce-i cu DoR şi poveştile din spatele jurnalismului narativ.
Are părul blond, puţin răvăşit şi braţele ocupate de pachete cu cel de-al doilea număr al revistei pe care ar vrea să le ofere tinerilor de la curs. După câteva felii de pizza şi o clătită, nu e chiar gata să înceapă, are emoţii, se împiedică, dar ajunge în faţa a 21 de oameni curioşi să îl cunoască pe omul cu DoR. “Hai, întrebaţi-mă voi!” şi întrebările au început să curgă pe ritmul “ţac!”-urilor de la închizătoarea ceasului pe care îl folosea ca pe un “captator de emoţii”. După zeci de curiozităţi despre munca de teren, timp liber sau filmele lui Cristi Puiu, DoR şi jurnalismul narativ trebuiau să îşi spună poveştile. Un reportofon sprijinit pe cinci volume ale unei encilopedii si o camera aşezată pe un trepied, aşteptau “Decât o Revistă”. Decât una, cea care a apărut “la bere”, din dorinţa unor oameni morocănoşi şi supăraţi, veniţi de la un seminar despre design-ul de revistă. S-au gândit că: “ar trebui să facem ceva ca să ne simţim mai bine şi am zis să facem noi o revistă”.
De ce decât?
În primă fază a fost “Decât revistă” – “ce nume-i ăsta? Hai să-i spunem altfel, <Decât o revistă>”. Decât atât, un nume provenit din obsesia oamenilor în acea perioadă de a spune “decât” în orice situaţie. După, “i-am scris un mesaj, un mail, lui Ray(n.r. Ray Bobar, art director) şi i-am spus că <noi am băut aseară fără tine şi am ajuns la concluzia că trebuie să facem o revistă şi revista asta nu va merge mai departe dacă tu nu vrei să fi art-director şi s-o desenezi>”. Asta-i DoR, iar omul cu pantofi albaştri şi şosete cu buline verzi, care îşi drege vocea înainte să răspundă la o întrebare “uşor-grea”, este editorul. Atât el cât şi oamenii care lucrează la DoR adoră jurnalismul narativ. “Deşi e o denumire pompoasă, vorbeşte despre lumea reală, profunzimea şi pretenţiile unui act artistic de tipul unei cărţi sau unui film. Redă realitatea folosind tehnici mai degrabă de ficţiune, personaje, dialog, fără a inventa nimic”.
Între două înghiţituri de apă şi câteva grimase caraghioase, Cristi îşi aduce aminte şi de subiectele lor. Sunt idei destul de abstracte, pornite de la tot felul de liste pe care le au oamenii. În primul număr a fost uşor. Idei aveau, curiozităţi cât să umplă peste 100 de pagini. Atunci au scris şi despre pufuleţi. Au scris despre mâncarea aia din mălai pe care o luai aşa, la întamplare dacă nu aveai bani şi cum a reuşit să redevină cool.
Mai tarziu, decât una s-a transformat în trei, iar Cristi spune că va fi şi a patra. DoR a continuat să pună întrebări despre “ce mănâncă oamenii, cum se îmbracă, ce muzică ascultă, de ce Dumnezeu are Inna cinci sute de mii de fani pe facebook?!”. Vorbeşte rar, cu timbrul vocii constant, uneori cu fraze lungi, fără punct sau virgulă, dar se entuziasmează când spune că vrea să scrie mâine despre Inna; pentru el, e un fenomen. Nu ştie de ce, dar vrea să afle. La fel se întamplă şi cu brandul de ţară. De doi ani încoace vrea să scrie dar încă nu a făcut-o. Acum bate din palme de ciudă când îşi dă seama că iar a ratat evenimentul.
Un altfel de articol este însă cel cu Otto, băiatul de pe coperta celui de-al treilea număr: “Mulţi oameni au comentat când au văzut că am pus un puşti de 16 ani pe copertă. Şi ce?” Aşa îi spun ei povestea, o poveste venită din legătura strânsă dintre jurnalismul narativ şi DoR. Deşi în primele numere nu au făcut atât de mult jurnalism narativ pe cât şi-ar fi dorit, au fost câteva texte ce pot fi încadrate acestui tip de scriitura iar multe altele au folosit tehnici ale aceluiaşi stil.
Despre asta vorbeste DoR, revista născută la o bere, făcuta de oameni care îşi urmează pasiunea, cu jurnalism de calitate ce adună idei originale, o răzvrătire împotriva banalului.
Acum hai sa bem ceva cu un posibil sponsor şi să continuăm DoR, doar aşa, din dor de jurnalism de calitate.
Nimeni nu e un nimeni
Iul 18th
“Nimeni nu e un nimeni”, lungmetrajul celor de la HTB Crew a fost lansat vineri seara in Craiova, la terasa Dagmar. Nu mai putin de 80 de oameni, prieteni, colegi sau doar curiosi au inceput sa se adune la terasa din apropierea centrului ce avea sa gazduiasca evenimentul. 20 :30 era ora trecuta pe afise, asa ca primii spectatori au si inceput sa apara cu o jumatate de ora mai devreme. Cateva mese aranjate doua cate doua isi faceau loc in peisaj, iar la intrare ne-a intampinat George. Invartea un pai roz intre dinti si facea poze “la fata locului”. “Auzi, vezi sa scrii si de mine!” a strigat cand inca isi mai alegea un cadru. A venit din Bucuresti ca sa petreaca doua luni cu prietenii din Craiova. Nu face parte din crew, insa i-a ajutat pe baieti si a facut afisul de prezentare al filmului si coperta DVD-ului.
Treptat, o mica comunitate de roleri, skateri sau oameni pasionati de parkour a inceput sa prinda contur, iar cum ploaia statea sa inceapa, scaunelor din
metal de sub umbrele le-au luat locul unele rosii, cu burete : “Le punem pe astea afara, ca sa nu se ude alea rosii.” Nicio picatura de ploaie o ora mai tarziu, asa ca televizorul cu plasma la care urma sa ruleze filmul a fost instalat fara probleme. La inceput a fost acoperit cu o patura, cu motive florale ce-i drept, dar nu a scapat de cateva comentarii ca aduce cu “Rapirea din Serai”. Incet, incet s-au pus la punct si celelalte detalii tehnice, sunetul e bun, tastatura la locul ei, dar, “unde e ma cablul de date?”. Cateva minute mai tarziu melodia celor de la BUG Mafia, “Poveste fara sfarsit”, incepea sa rasune in boxe, paiul lui George disparuse, iar el isi facea loc printre mese in pasi de dans, incercand sa-i multumeasca pe toti si sa le aduca ce vor.
Intre timp, Rikk si Jaguar(Andrei si Luci), fondatorii HTB Crew si oamenii din spatele proiectului “Nimeni nu e un nimeni” au intrat grabiti, Rikk trecand direct in fata calculatorului pentru a rezolva problemele ce intarziau proiectia. El este cel are se ocupa de clipuri, site, montaj, filmare si editare, Jaguar punand la punct organizarea si scenariul filmului. Din pacate insa, chiar si cu o ora intarziere, detaliile nu erau puse la punct. In jur de 10 si jumatate si filmul a inceput.
Despre film
“Nimeni nu e un nimeni” este un film facut de tineri, pentru tineri care pune in lumina sporturile urbane din Craiova, scenariul analizand probleme care au dus la o confruntare a acestora. A fost filmat in totalitate in Craiova, iar imaginile de inceput te introduc in atmosfera proprie suburbiilor orasului unde isi repeta coregrafia trupele de breakdance sau hip-hop, precum si in sala de antrenament pentru karate a unor profesionisti. Filmarile pentru el au durat mai putin de trei luni, timp in care “oameni din crew si prieteni care au 
inteles ideea filmului ni s-au alaturat. Nu am contactat actori,am facut cu oamenii nostri, insa totul e sub scenariu.” Cum de finantare la partea de instrumente de filmat nu a fost vorba filmul s-a facut “cu ce am avut”, adica doua camere mai bune si “oarecare experienta pe partea de filmari, editari, montaj “. La aprobari pentru film, undeva a mers, undeva nu a mers, dar “i-am dat pe repede inainte si ne-am facut treaba”.
Din pacate, cu putin timp inainte de lansare, au aparut cateva probleme tehnice, iar o parte din film a trebuit remontata. De aici si intarzierea dar si doar cele 25 de minute prezentate. Chiar si asa, baietii ne asigura ca saptamana viitoare va aparea varianta completa si reeditata a filmului care va fi mai buna decat ceea ce a fost prezentat aseara.
Sa mergem , ca ne-au mancat tantarii si am amortit si ne intalnim peste o saptamana sa vedem de ce “Nimeni nu e un nimeni”. Bafta pana atunci.
Foto: Truță Ștefan Alexandru
“Eu cand vreau sa fluier, fluier” la Craiova
Apr 10th
“Eu cand vreau sa fluier, fluier”, pelicula regizata de Florin Serban si premiata 
la Festivalul International de film de la Berlin cu distinctia “Alfred Bauer” pentru noi perspective in cinematografie si Ursul de Argint, a avut premiera la Craiova vineri, 9 aprilie, la cinema Modern. Desi nu ne asteptam sa mai gasim bilete cu putin timp inainte de inceperea filmului, am fost surprinsi sa vedem ca pe ele erau inscrise pana si randul si locul unde trebuia sa ne asezam. La fel de neasteptata a fost si prezenta actritei Ada Condeescu, interpreta Anei, dar si a fostului detinut, Papan Chilibar, despre care protagonista afirma ca “este un om foarte talentat si ne-am inteles foarte bine si la filmari”.
Condusi in sala cu o jumatate de ora mai tarziu decat era programat initial, ne-am ocupat locurile( intr-o ordine oarecare, fara sa mai tinem cont de bilete), iar filmul a inceput imediat, nu fara mici incidente cauzate de luminile prea incapatanate sa se stinga toate in acelasi timp. Cu toate acestea, atmosfera s-a destins odata cu aparitia primelor cadre aparute pe ecran, domnul din spate a continuat sa vorbeasca, mai incet ce-i drept, despre week-endul de la Sacele, iar agitatia din sala a incetat.
Pelicula, catalogata de presa britanica drept “o bijuterie de film”, ne-a atras atentia in primul rand prin “cadrele tremurande” si efectele sonore aparent needitate care ii dau acel “ je ne sais quoi”. Alaturi de acestea, replicile dure dar inteligente ale personajelor, cat si jocul de exceptie al protagonistului il transforma intr-un film irezistibil. Silviu(George Pistereanu), detinutul pentru care cei patru ani de pedeapsa se apropie de sfarsit, este pus in situatia in care trebuie sa aleaga intre libertate si fratele sau mai mic, intre sentimente contradictorii, ura fata de propria mama si iubirea fata de Ana, studenta la Sociologie. De teama ca timpul pana la eliberare sa nu fie prea lung pentru a impiedica plecarea fratelui sau in Italia, protagonistul actionaza impulsiv, fara sa se gandeasca la consecinte. Pentru a se asigura ca totul merge conform planului, ii infrunta pe ceilalti detinuti si o rapeste pe Ana, amenintand ca o va omori daca nu ii vor fi indeplinite cerintele. Finalul este la fel de neprevazut, Silviu comanda inca o cafea si se indreapta linistit spre locul ce ii va oferi gazduire inca multi ani de acum inainte. Se pare ca tocmai aceste 
elemente surprinzatoare au contribuit si la hotararea Adei Condeescu de a se implica in proiect : “ M-a atras in primul rand traseul personajului principal si hotararea lui. Desi are si parti negative si parti pozitive, pana la urma e un erou iar publicul tine cu el”. Actiunea, desi pare sa aiba o desfasurare lenta, te tine cu sufletul la gura, ficare scena pastrand un anumit dozaj de imprevizibil.
Ne-a placut, il mai vedem o data.
Cu toate ca la sfarsitul celor 90 de minute abordate intr-un stil pur romanesc parerile erau impartite, majoritatea celor prezenti in sala a aplaudat si s-a inghesuit pentru autografe. Ada Condeescu recunoaste ca nici unul dinte membrii echipei nu s-a gandit la inceput la succesul pe care filmul lor urma sa il inregistreze :”Noi ne-am concentrat foarte mult pe ce aveam de facut, pe treaba noastra, si cred ca asta este unul din punctele importante pentru care filmul a fost atat de laudat, recunoscut si simtit de oameni. “ Aceeasi actrita a tras cel mai bine concluzia filmului, specificand : “Sper ca v-a placut filmul, daca nu, asta e!”.
“Nu o sa-mi ia nimeni muzica”
Mar 7th
Pe 28 februarie in centru, pe Unirii era forfota mare. Toata lumea cauta martisoare, flori, intr-un cuvant, cadouri potrivite pentru 1 martie. Pe Rebecca o asteptam la intrarea in Mercur, “ la usa rotativa”. Dupa doua beep-uri scurte a raspuns: “Rebecca, am ajuns dar e agitatie si nu stiu daca o sa ma vezi. Te astept la usa rotativa”. In cateva minute in care atat eu cat si doamna care se asezase langa mine am scrutat multimea, Rebecca a aparut. Nu s-a schimbat mult de cand am vazut-o ultima data. Este la fel de slaba, are parul lung si ondulat si poarta ochelari. Era fericita, deoarece condusese pentru prima data singura masina de cand si-a luat permis. Inca nu se dezmeticise si cauta un loc ferit in geanta unde ar fi putut sa isi puna cheile.
Dupa mai multe incercari esuate de a gasi un loc linistit, ne-am asezat la masa, intr-o cofetarie si am inceput sa vorbim. La inceput s-a speriat de camera pe care o adusesem pe post de reportofon, dar si-a revenit repede. Mi-a spus ca si-a adus o parte din diplomele pe care le are si programele pe care le-a mai pastrat.
Fara prea multe ocolisuri a spus scurt:” Am inceput sa cant la pian la 6 ani si jumatate, la gradinita.” Asa incepe deci povestea Rebeccai Serban, o tanara care si-a dedicat 13 ani din viata pianului si muzicii in general. Acum a pierdut numarul diplomelor pe care le are dar este mandra ca de la toate concursurile la care a participat s-a intors cu un premiu. Are unul pana si de la cel la care a incurcat o sonata a lui Beethoven, insa a salvat-o studiul de Chopin inclus in program. A gresit putin, sesizabil in prima parte dar s-a redresat si la sfarsit a primit alaturi de premiul III, felicitarile juriului , deoarece a continuat si a reusit sa duca programul la sfarsit ca o adevarata profesionista. Pe langa acest moment de care acum isi aduce aminte cu zambetul pe buze, Rebecca rememoreaza cu drag si serile in care pleca la colindat alaturi de fratii sai care continua traditia familiei si studiaza pianul, respectiv vioara; precum si zilele in care trebuia sa formeze in cel mai scurt timp o formatie, alaturi de colegi de la scoala, pentru a sustine mici reprezentatii unde uneori juca rolul sopranei. Acum se pregateste pentru o excursie de doua saptamani in Polonia, un schimb de experienta ce a avut printre obiective promovarea Liceului de Arta din Craiova. Va pleca miercuri, ziua in care va zbura pentru prima data cu avionul. Avea emotii inca de atunci atat din cauza zborului cat si a programului pe care l-a pregatit cu echipa din Craiova, trei concerte, Haydn, Beethoven si Mozart dar si piese din repertoriul national.
In afara de George Enescu, compozitorul sau roman preferat, Rebeccai ii plac muzica lui Michael Jackson dar si cantecele lui Charlie Chaplin precum “Smile” sau “The spring song “ pe care le-a si inregistrat. Voleiul si fotbalul se numara de asemenea printre pasiunile sale dar si filmele lui Silvester Stalone . Este preferatul ei si a vazut toate filmele in care acesta apare, mai putin unul, o comedie, despre care spune ca “ nu vreau sa il vad cum se face de ras acolo”. Dupa o gustare dulce- ceruse choix a la crème si o cola dar s-a ales cu un ecler si un pepsi, a continuat, spunandu-mi ca ar vrea sa renunte la muzica. Pentru cat timp nici ea nu stie, dar nu regreta nici macar o secunda din anii petrecuti in fata pianului sau in sala de repetitii insa e sigura de un singur lucru:” orice as face, nimeni, niciodata nu o sa imi ia muzica.” Astfel, atat diploma pe care scrie citet: “Se acorda Rebeccai Serban pentru talentul sau muzical promitator si rezultatele deosebite in manuirea pianului” cat si alte amintiri legate de viata de artist vor ramane bine pastrate pana cand viata va decide daca hotararea ei este una definitiva.
Trei crai de la rasarit, 3Sud Est
Ian 18th
“Amintirile ma chinuiesc, amintirile ma rascolesc, nu mai rezist…” Da, intr-adevar, pe cine nu au rascolit amintirile in 2000 cand 3SE erau pe val si toti incercam sa facem sincronul lor din videoclip?
Cu toate ca Laurentiu Duta, Viorel Sipos si Mihai Budeanu s-au despartit, cele 13 productii discografice pe care le-au lansat incepand din 1998 pana in 2007, inca ne mai amintesc de tinerete. In cazul meu , de cei opt ani pe care ii aveam in clasa a II-a, cand amintirile nu-mi dadeau pace, cand posterul primit de la o vecina, infatisandu-i pe cei trei, era bine lipit cu scotch pe peretele camerei de la bunica. Nu stiam prea bine cum ii chema, imi parea ca le sta bine imbracati in alb, il placeam pe cel cu parul lungut din mijlocul pozei( Laurentiu Duta) si oscilam intre FoxKids si Atomic Tv atunci cand incepea vreo melodie. Treptat, am uitat amintirile atat de dureroase iar la “petrecerile” din scoala primara, iar piesa“De ziua ta” ascultata la ziua mea sau a colegilor, a devenit extrem de populara.
Desi baietii au debutat in ’98 cu albumul intitulat simplu “3rei Sud est” unde ne cantau in ritm de hip-hop despre “Viata de turneu” cu care nimic nu se compara ” Pe trenuri, de nebuni/ A nu stiu cata oara/ Dar tot mai misto/ E cu masina personala/ Cand ti-e rau si scoti/ Capul pe geam afara” si unde ne spuneau ca” A-nceput sa ploua/ E ora noua/ Zapada s-a topit/ Gelu n-a venit/ Who the fuck is Gelu?/ Gelu e soferu’ ”, treptat s-au reprofilat, adaptand stilurile pop si dance, si prezentandu-ne in cele din urma piese precum “Iubire” sau “N-ai crezut in mine”. Tot de-a lungul timpului s-a
modificat si infatisarea celor trei, cand au trecut , de la stilul “baietilor de cartier” la stilul “matrix” (putin modificat, ce-i drept, dar matrix).
In prezent, fiecare dintre cei trei care au fost alaturi de noi in diferite forme, pe casete audio a caror banda sa mai incurca din cand in cand in casetofoane, pe CD-uri , DVD-uri sau pur si simplu pe youtube, urmeaza o cariera solo si incearca sa ne impresioneze in stilul propriu. Desi ne-au spus inainte de a se desparti “N-ai crezut in mine”, eu zic sa credem in continuare sis a vedem ce surprize ne mai asteapta, atat din partea lor cat si a colegei mele Ade, carei ii dau leapsa pentru saptamana viitoare.
