La ce pofteşte inima, mintea salivează!

Foto: psdmate.com

Floriana VOICA

Google l-a sărbătorit, pe 11 ianuarie, pe Nicolas Steno (Niels Stensen sau Nicolaus Stenonis), considerat unul din părinţii fondatori ai geologiei moderne. Dar eu nu voi povesti despre asta. Eu voi scrie despre inimă şi suflet, glande şi sistem limfatic. Vă informez despre o digestie corectă.

Am văut şi citit ieri articole în presa internaţională despre descoperirile importante pe care le-a facut Nicolas Steno în domeniul geologiei şi despre chemarea sa religioasă. Am găsit puţine cuvinte despre studiul anatomiei. Nici Wikipedia nu m-a ajutat foarte mult.  Fiind patronată de mică de expresia “Ce avem noi aici?”, am hotărât să sap adânc în misterioasele mele foi de istorie a medicinei. Nici acolo nu am găsit multe. Dezamăgită, am luat la frunzărit cele 76.900 de rezultate google-liene. Geologie, geologie şi iar geologie. Tot ce ştiu personal despre acest om sunt două lucruri: ductul parotidian (canalul Stenon) a fost descoperirea lui şi Tetralogia Fallot, o boală congenitală, a fost descoperită tot de el, dar „redescoperită” la 200 de ani după, în 1888, de francezul Etiene Louis Arthur Fallot.

Decisă să-i dedic lacrimile şi digestia mea corectă, îi găsesc biografia. La vârsta de 22 de ani îi scrie lui Thomas Bhartolinus următoarele: “În timp ce obţineam acordul pentru o disecţie independentă, norocul îmi zâmbea. În capul primei oi, pe care l-am cumpărat pe 7 aprilie 1660 şi disecat într-o cameră de studiu, fără niciun ajutor uman, am găsit un canal pe care îl stiu descris de nimeni. Am descis să merg în recunoaştere cu o probă pe cursul venelor şi al alterelor din jurul cavităţii orale. Am observat că vârful probei nu este înconjurat de membrane ci se mişca liber într-o cavitate spaţioasă. Imediat am auzit că metalul vârfului s-a lovit de dinţi”.

Glanda parotidă ofera aportul cel mai mare de salivă dintre glandele salivare. Fără salivă şi proprietăţile ei multiple, nu am putea digera corect mâncarea. Pionerul acestei descoperiri a fost Steno.

În vremuri de mult apuse se considera că “inima este locul spiritului, căldura congenitală sau creatoarea unei anume licori ca şi sângele”. În Leyden, Nicolas Steno l-a contrazis pe Galen, cel care susţinea că inima are structura unui parenchim (PARENCHÍM ~e n. 1) (la animale) Țesut funcțional spongios, cu numeroase vase sangvine, caracteristic unor organe interne (ficat, splină, plămâni etc.). 2) (la plante) Țesut celular de bază, care asigură o serie de funcții (asimilarea, disimilarea etc.). /<it.parenchima, fr. parenchyme ). A fost primul care a descoperit că inima este un muşchi.

În 1662 publică lucrarea “Observationes anatomicae, quibus varia oris, oculorum, narium vasa describuntur, novique salivae, lacrymarum et muci fontes eguntur”, în paginile căreia se găseşte afirmaţia: “Presupun că acel lichid care facilitează mişcarea pleoapelor, îşi are originile într.o glandă lacrimală şi este transportat de ductul ei. Formarea lacrimilor este influenţată de condiţii interne şi externe. Lacrimile date de emoţii nu sunt sub controlul voinţei noastre, dar pentru tinerele femei este uşor, fiind în acord cu voinţa şi necesitatea lor de a avea ochii uzi”.

Ultimii ani din viaţa sa au fost trişti. Niels Stensen a suferit de o boală intestinală malignă, care l-a obligat să stea la pat. Cu două zile înainte să moară a cerut hârtie şi cerneală să-i scrie lui Cosimo al III-lea, Marele Duce de Toscana, rugându-l să-i plătească înmormântarea, dar în acelaşi timp cerând o ceremonie a unui om sărac.

Despre lacrimi, glande şi inimă.  Acum ştiţi cum au fost descoperite.