Andreea AGAPIE
Mihail Eminovici se naşte la 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, fiind al şaptelea dintre cei unsprezece copii al lui Gheorghe Eminovici.
Debutează cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, iar anul 1866 îi devine an al primelor manifestări literare. Studiază la Paris şi Viena, dar contactul direct cu poporul şi posibilitatea de a cunoaşte obiceiurile, tradiţiile şi realităţile se realizează prin călătoria sa, în care străbate în lung şi-n lat România.
Adept al romantismului, reuneşte în poeziile sale condiţia de geniu, iubirea şi moartea. Dovadă strălucită este poezia Luceafărul, cele 98 de strofe însumând condiţia de geniu şi posibilitatea de a renunţa la ea, în detrimentul iubirii. Poezia devine la Eminescu un liant între trăirile proprii şi popor.
Asemeni iniţialei din nume, Eminescu a fost considerat un elev eminent, dar în acelaşi timp şi un copil modest. Prin poeziile sale, reuşeşte să stârnească admiraţia celor din societatea Junimea, societate din care poetul a făcut parte.
Anul 1882 a fost anul negru pentru poet, deoarece nu a mai publicat nici măcar o poezie. Tot an negru poate fi considerat şi momentul internării sale la spitalul Mărcuţa, din Bucureşti, unde primeşte ca diagnostic, din partea medicului Alexandru Şuţu, următoarele:
Dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut.
La 15 iunie 1944, în jurul orei 4.00, este anunţată moartea marelui poet. Despre aceasta, Călinescu declara cu tristeţe:
Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.
Nu se ştie cu exactitate cauza morţii sale, însă există suspiciunea că ar fi fost ucis. Indiferent de cauză, pentru popor, poetul Mihai Eminescu a rămas un adevărat Luceafăr, o stea ce şi-a căutat alinarea în poezii şi care a făcut tot posibilul să strălucească prin creaţie.
Cei 162 de ani sunt ani în care poetul a rămas viu în inimile noastre. Ani în care ne-a învăţat să iubim poezia. Un geniu în adevăratul sens al cuvântului, care nu a vrut să culeagă lauri, ci dimpotrivă, să fie un amărât de cetăţean, care să aibă libertatea de a înşira câteva strofe pe hârtie.
162 de ani, în care mulţumirea este un cuvânt nesemnificativ, pentru un poet care şi-a dat o parte din suflet, în speranţa de lăsa ceva în urma. Mulţumim, domnule poet, jurnalist, elev eminent, geniu şi mai mult de atât, mulţumim, domnule Eminescu!
