Ieri la ora 21:00 în Play a avut loc ultima reperezentaţie a piesei Bufonul. Când am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme decât ora aunţată pe afiş, am văzut majoritatea scaunelor goale şi câteva feţe impasibile care priveau în gol la fumul de ţigară. Era obişnuita atmosferă de vineri seara dintr-un bar. M-am aşezat la o masă şi am aşteptat. Douăzeci de minute mai târziu scaunele din jurul pseudo -scenei, care nu era de fapt decât un spaţiu gol, au început să se ocupe, iar atmosfera chill de dinainte s-a schimbat în forfota anterioară unui spectacol. Apropo de punctualitate, nu ştiu dacă trebuie să veniţi neapărat cu o jumtătate de oră sau chiar mai mult, înainte, dar dacă aveţi norocul să fiţi primii care îşi fac rezervare, s-ar putea să savuraţi piesa, în timp ce degustaţi o stică de şampanie din partea casei.

Luminile se sting şi începe reprezentaţia. E un singur actor şi un singur regizor, Laurenţiu Tudor. Nu are nevoie de interlocutori, nu are nevoie de fragilul echilibru oferit de înălţimea unei scene. Uneori se aşează pe jos, alteori stă pe scaun, în timp ce îşi duce la capăt pledoaria cu ochii aţintiţi spre noi, gesticulând, mimând şi expunându-şi cuvintele mai mult în grimasele feţei, decât în tonalitatea vocii. Uneori monologul se disipă şi discuţia ia locul retoricului. Pune întrebări publicului, se aşează în faţa noastră şi încearcă să stabilească o legătură congruentă cu linia cotextuală a discursului său. Teatrul alternativ se mulează perfect pe melanjul social al unui bar, nu are o intrigă complicată, care necesită o atenţie sporită din partea publicului pentru a urmări firul acţiunii. De fapt nu e nici o intrigă şi nici o acţiune, e o manifestare a entertainment-ului modern, ce îmbracă haina tradiţionalistă a monologului teatral. O singură deficienţă are această piesă, după o jumătate de oră mesele sunt la fel ca la început, aceeşi muzică monotonă răsuna de undeva din boxe şi aplauzele sunt înlocuite de impresii.

E oarecum bizară relaţia care se stabileşte între auditoriu şi actor atunci când distanţele se micşorează până când contactul dintre actant şi public devine direct. Gesturile capătă valenţele sugestive ale cuvintelor, mimica e la fel de penetrantă ca o frază bine articulată, iar cuvintele infrangibile şi străine de contactul uman,de pe secena unui teatru, devin într-un spaţiu cosmopolit ca un café, o discuţie articulată dintre doi oameni care împart aceeşi masă.

Făcând abstracţie, că nu ştiu ce piese se joacă de obicei, mi s-a părut ok. Faptul că a fost şi interacţiunea dintre actor şi public şi capacitatea de improvizaţie în funcţie de răspunsul publicului, mi s-a părut lăudabil.

Diana, spectatoare

A fost mult prea scurt…şi nu am primit o bomboană(râde). În schimb mi-au plăcut şosetele şi peruca.

Cristina, spectatoare

Până la urmă, atunci când vorbim despre teatru, impresia e o utopie, iar după cum spunea regizorul Liviu Ciulei:Un spectacol de teatru este o părere în sine. Nu mai aveţi nevoie de altă părere.

Bookmark and Share