Bucuria de a fi cel mai bun

Andreea Răducan- lucruri mari cu zâmbetul pe buze

Deşi şi-a încheiat cariera sportivă de câţiva ani buni, Andreea Răducan, fosta mare gimnastă a românilor, nu a renunţat să privească în urmă cu zâmbetul pe buze; iar pentru prezent… să îşi dorească, în continuare, să facă lucruri mari! Mulţumită de sine, optimistă, simţindu-se împlinită profesional, Andreea Răducan este aceeaşi persoană ca acum ceva timp, când făcea să răsune la concursurile internaţionale, de atâtea şi atâtea ori, imnul României.

Jiunimea: Ce reprezintă gimnastica pentru dumneavoastră, la momentul actual?

Andreea Răducan:Sportul căruia i-am dedicat 15 ani din viaţă şi care mi-a oferit cele mai mari satisfacţii, momente de neuitat!

J: Cum aţi început să practicaţi acest sport?

A.R.: Ca un copil, în joacă. Părinţii m-au dus în sala de gimnastică la 4 ani, pentru a-mi consuma energia într-un mod constructiv, până urma să încep şcoala. Nici eu, nici ai mei şi probabil nici antrenoarele mele de atunci, Veronica Ionaşcu şi Alice Hurdubae, nu ne-am gândit că voi face performanţă.

J: Consideraţi că v-aţi sacrificat copilăria sau ca aţi avut, pur şi simplu, un alt mod de a o trăi la fel de intens ca restul copiilor?

A.R.: N-am simţit niciodată că fac un sacrificiu. Desigur, nu a fost uşor, dar mi-a plăcut mult prea mult ce se întâmpla în sala de gimnastică pentru a mă gândi că e un sacrificiu sau un lucru greu de suportat.

J: Dacă aţi fi ştiut cu exactitate ce sacrificii presupune gimnastica de performanţă aţi mai fi început să practicaţi acest sport?

A.R.: Dacă mâine aş putea să o iau de la început, aş face acelaşi lucru. Nu am nici cel mai mic regret.

J: Aţi sfătui părinţii să îşi încurajeze copiii în practicarea acestui sport? În viitor, dacă va fi cazul, v-aţi lăsa proprii copiii să facă gimnastică de performanţă?

A.R.: Părinţii sunt cei care trebuie să înţeleagă cât de important este sportul pentru sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a micuţilor. Copiii mei vor face sport, cu siguranţă. Dacă vor ajunge sau nu la performanţă, va fi alegerea lor.

J: Care este cel mai plăcut moment pe care vi-l amintiţi de pe parcursur carierei dumneavoastră sportive?

A.R.: Am trăit alături de colegele şi antrenorii mei amintiri de neuitat. Momente frumoase sau grele, în care am plâns de bucurie sau de tristeţe. Relaţiile dintre noi au depăşit pragul prieteniei; nu am uitat niciodată să ne respectăm sau să ne ajutam, când a fost nevoie. Am trăit împreună douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, într-un cantonament care dura trei sute şaizeci de zile pe an.

Andreea Răducan: „ Colegele mele mi-au fost adevărate surori!”

J: Ce planuri de viitor aveţi? Ce vă doriţi să faceţi mai departe?

A.R.: Mă implic în proiecte care au ca scop promovarea sportului, dar nu numai. Îmi plac mult proiectele care se adresează copiilor sau cele de susţinere a foştilor sportivi, care astăzi se confruntă cu o situaţie mai dificilă. Asta facem şi la Fundaţia Olimpică Română, locul unde îmi desfăşor activitatea.

J: Ce s-a mai întâmplat în viaţa dumneavoastră în ultima perioadă?

A.R.: Sunt aproape şapte ani de când am renunţat la sportul de performanţă. S-au întâmplat lucruri absolut normale. Am terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, la Timisoara, apoi masterul în Jurnalism la Universitatea din Bucureşti. În prezent lucrez la Fundaţia Olimpică Română.

J: Care este prima competiţie pe care aţi câştigat-o?

A.R.: Prima competiţie pe care am câştigat-o a fost la vârsta de şapte ani. Un concurs naţional, la Baia Mare.

J: Vă mai amintiţi ce aţi simţit atunci când aţi câştigat pentru prima oară un concurs?

A.R.: Am fost tare  bucuroasă să mă întorc acasă cu primul trofeu. Am revenit în sala de antrenament cu mult mai multă ambiţie şi am dobândit încredere pentru concursurile ce au urmat.

J: Aveaţi o vârstă foarte fragedă atunci când aţi plecat de lângă familie pentru a merge la lotul naţional. Cum aţi perceput la acea vreme despărţirea?

A.R.: A fost un moment foarte greu şi pentru mine, dar mai ales pentru părinţi. Au fost şi clipe în care am vrut să renunţ, dar de fiecare dată am găsit puterea de a o lua de la capăt.

J: Care era relaţia cu familia în perioada cat aţi fost la lotul naţional? Cât de mult reuşeaţi să comunicaţi?

A.R.: Familia a fost întotdeauna echilibrul meu. Chiar dacă nu erau fizic lângă mine, i-am simtit aproape pe ai mei, întotdeauna. Nu ajungeam acasă decât cinci zile, la sfârşitul anului, însă aveau voie să vină în cantonament în fiecare lună sau după concursurile importante.

J: Cum era viaţa în cadrul lotului naţional de gimnastică? Ce atmosferă era în cadrul echipei?

A.R.: Aceeaşi atmosferă pe care o regăseşti şi în cadrul unei familii. Au fost ani foarte frumoşi, dar şi momente grele, cu accidentări sau rezultate mai puţin bune. Perioade în care intervenea inevitabil rutina… Împreună am gasit de fiecare dată motivaţia necesară pentru a ne menţine în topul gimnasticii mondiale. Cu siguranţă a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea!

J: Care a fost gimnasta cu care aţi avut cele mai strânse legaturi în perioada cât aţi stat la Deva?

A.R.: Colegele mele mi-au fost adevărate surori! Mă bucur enorm că am făcut parte din aceeaşi generaţie cu Simona Amânar, Maria Olaru, Corina Ungureanu, Claudia Presecan, Andreea Isărescu, Loredana Boboc. Sunt fetele cu care am facut echipă în  1999 şi 2000.

J: Cum vedeţi gimnastica românească actuală?

A.R.: Fără doar şi poate, am traversat o perioadă mai grea. Totuşi, am reuşit să ne menţinem în top. În luna octombie va fi un nou test pentru gimnastele noastre- Campionatele Mondiale individuale vor demonstra care ne este valoarea.

Amintiri din lotul de la Deva şi Andreea Răducan astăzi

J: A existat vreo persoană pe care aţi admirat-o în mod deosebit şi care v-a marcat evoluţia ca om (nu doar ca sportiv)?

A.R.: Îmi plac şi admir oamenii puternici.

J: Aţi păstrat legătura cu fostele dumneavoastră colege de la lotul naţional de gimnastică?

A.R.: Desigur! Din păcate, nu ne vedem atât de des pe cât ne dorim. Dar şi când se întâmplă să ne revedem, nu există plăcere mai mare! Depănăm amintiri, ce poate fi mai frumos?!

J: Dacă ar fi să îi mulţumiţi cuiva pentru tot ceea ce sunteţi acum, cui i-aţi fi recunoscătoare?

A.R.: Lui Dumnezeu în primul rând! Familiei, antrenorilor, colegelor, oamenilor care mi-au fost alături în clipele grele, celor care au contribuit la evoluţia mea până în prezent.

J: Ce posibilităţi de destindere are o gimnastă? Cum obişnuiaţi să sărbatoriţi ceva, spre exemplu o zi de naştere a unui membru al lotului?

A.R.: Eu cred că deja sunt celebre bătăile cu frişcă de la lotul naţional de gimnastică, atunci când era aniversarea vreuneia dintre noi. Din păcate nu reuşeam să sărbătorim foarte des competiţiile câştigate, pentru că mereu urma o alta la fel de importantă.

J: Ce este în sufletul unui sportiv atunci când aude, de pe podium, imnul ţării sale?

A.R.: Este momentul după care tânjeşte orice sportiv de performanţă, îi încoronează munca şi rezultatul obţinut. Ştii şi că în sală sau în faţa ecranului televizorului mai sunt milioane de oameni, la fel de mândri şi ei…

J: Câte premii a obţinut, în total, Andreea Răducan?

A.R.: Nu ştiu câte sunt, dar ştiu că se putea şi mai bine. Să nu îl mâniem pe Dumnezeu, însă!

J: Ce vă place să faceţi în timpul liber?

A.R.: Când am timp liber, merg să îmi vizitez familia. Văd un film, ascult muzică sau citesc.

J: Regretaţi ceva din trecutul dumneavoastră?

A.R.: Absolut nimic.

J: Sunteţi mulţumită de ceea ce aţi reuşit să realizaţi până acum? Sunteţi omul care visaţi să deveniţi atunci când nu eraţi decât un copil?

A.R.: Eram prea mică să visez aşa departe. Da, sunt un om împlinit din punct de vedere profesional şi, chiar dacă va fi greu, îmi doresc ca proiectele în care mă implic să se apropie de performanţele pe care le-am obtinut ca sportivă.

J: Ce mesaj aveţi pentru cititorii noştri?

A.R.: Cititorilor dumneavoastră, le doresc să se bucure de anii frumoşi de liceu! Iar dacă vor să afle mai multe informaţii despre proiectele Fundaţiei Olimpice Române şi să se implice în ele, ne pot scrie pe adresa andreea.raducan@rof.ro. Şi să facă mult sport!