Adolescentii artei

Adelina Nicolescu

In ultimii ani, fiecare discutie legata de lumea adolescentina, fie ea oficiala sau nu, ajunge la cateva concluzii destul de simple: adolescentii secolului 21 sunt dependeti de calculator, manaca prostii, nu citesc o carte decat daca e de joc, traind asadar intr-un mediu cat se poate de nesanatos.. De altfel, dupa parerea mea, majoritatea celor ce refuza sa vada tinerii artisti ai secolului 21 vorbesc in necunostiinta de cauza.

Un exemplu de “adolescent-artist-in-devenire” este Andra, pe care vreau sa v-o prezint in cateva randuri. Talentului ei va fi argumentul folosit pentru a distruge cateva din parerile preconcepute ale oamenilor despre adolescenti si despre artisti. O cunosc pe Andra de 3 ani si atunci cand am cunoscut-o, era ferm convinsa de drumul pe care il va urma in viata. La inceputul clasei a IX-a, stabilise deja ca va urma facultatea de medicina si va deveni medic. Stabilise deja, impreuna cu profesoara de biologie sa se pregateasca pentru olimpiada din acel an.

Apoi, in urmatoarele cateva luni, au urmat o serie de evenimente destul de neobisnuite. Profesorul de desen a ramas uimit de talentul ei si i-a propus sa-si trimita desenele la concursuri. Tot in aceeasi perioada, au aparut prin scoala afise ce invitau elevii la preselectii pentru trupa de teatru a liceului, “Morphia”. Andra a reusit sa se claseze printre cei selectati. La numai cateva saptamani dupa ce a fost acceptata in trupa de teatru si dupa ce a participat la cateva dintre repetitii, gandurile Andrei de a urma medicina erau simple amintiri. A renuntat la olimpiada la biologie.

Au urmat apoi concursuri, reprezentatii, festivaluri in diverse locatii din tara, de la care Andra se intorcea cu si mai multa pofta de arta. De curand am aflat ca talentul ei nu s-a oprit la teatru, desi ceea ce face acum a plecat tot de la acolo. Marturiseste ca la festivalul de la Alexandria de anul acesta a cunoscut o fata care facea cercei. Zis si facut: acum face si ea.

Povesteste cum cumpara lut, il intinde cu paharul pe masa si apoi face forme din el “ca pentru gogosi”: cercuri, triunghiuri, orice. Le gaureste apoi intr-un colt si le atasaza o inchizatoare speciala. Unii sunt simplii, altii sunt pictati. Nu e un efort prea mare pentru ea tinand cont de faptul ca e foarte talentata la desen. Foloseste acrilice si deseneaza pe cerceii ei cam…orice. Unii au semne chinezesti pe o parte si traducerea semnului pe cealalta parte, altele au pur si simplu  desene abstracte sau orice altceva. Intrebata pentru cine face cerceii raspunde cat se poate de sincer “Nu mai stiu.”, fie ca e vorba de bijuterii pentru ea, sora ei sau prieteni, le-a pierdut numarul.

Pe langa cercei, am aflat ca a mai incercat sa faca si portofele sau genti, folosindu-se de masina de cusut a mamei. Prin “incercat” sa nu va imaginati un fel de portofel pe jumatate terminat sau inutilizabil. A scos din geanta in urmatoarea clipa unul pe care il foloseste pentru uz propriu. L-am intors pe toate partile si arata exact ca unul cumparat, doar ca dintr-un material ceva mai moale si foarte colorat. Am fost uimita, dar mi-a trecut repede, cand a inceput sa povesteasca foarte insufletita despre noua ei pasiune: rochiile de epoca. Le iubeste atat de tare incat crede ca nu s-a nascut in secolul potrivit. Este ferm convinsa ca ar fi trebuit de fapt sa traiasca acum cateva sute de ani numai pentru a purta acele rochii. Le considera superbe nu doar pentru cat sunt de elegante ca aspect dar mai ales pentru pozitia si stilul pe care il impugn celei care le poarta.

Crede ca oamenii din ziua de astazi in loc sa evolueze dau inapoi si ca hainele noastre ne permit sa mergem in graba fara nici un pic de stil. Pasiunea ei a condus la un nou hobby. Nu ii place mai mult sa faca cercei sau altceva, ii place sa faca orice e legat de arta si se poate confectiona manual. De aceea, mai nou creeaza rochii de epoca pentru papusi, iar in viitorul apropiat planuieste una in marime naturala.

Ii mai plac papusile de portelan si japoneza pe care a invatat-o singura acasa. Am intrebat-o de unde si mi-a raspuns simplu : “Cum de unde? Dintr-o carte.”, ca si cum ar fi cel mai usor lucru din lume. A marturisit ca a mai cochetat cu arta si in copilarie, urmand cursuri de dans, astronomie si desen la Palatul Copiilor. La desen a renuntat pentru ca profesorul nu ii invata nimic, dar a continuat o vreme cu dansul si astronomia.

Desi stia ca deseneaza bine si ii placea foarte mult, nu a luat niciodata in seama acest lucru pana in primul an de liceu. Acum a trecut cat de cat peste entuziasmul de la inceput in ceea ce priveste teatrul si ia in serios oferta bunicului ei de a-i plati jumatate din cheltuielile de facultate daca alege medicina. Ea vrea teatru dar rade amar la gandul ca toti din familie o vor privi ca pe o tradatoare daca va alege ceea ce-i place. Nu e mereu usor sa te hotarasti intre ce vrei si ce trebuie.

Oricum, pana la facultate mai sunt 2 ani si are destul timp iar in prezent ea este cu adevarat o artista iar noi, colegii si prietenii ei asteptam mereu cu nerabdare sa aflam ce i-a mai trecut prin cap si ce a mai descoperit ca poate face. Desi i-ar placea sa stea toata ziua in casa sa termine o rochie de epoca in marime naturala, repetitiile de la teatru ii ocupa cea mai mare parte din timp. De la 10 dimineata pana la 4 dupamiaza repeta si in cele mai multe zile nu apuca sa manance nimic in afara de micul dejun, motiv pentru care e greu sa o retii dupa repetitii pentru a sta la taclale prea mult.

Asadar, Andra este dovada vie ca cei ce acuza adolescentii din prezent de superficialitate si de dependenta de calculator si McDonald’s generalizeaza prea curand. Bineinteles, va exista mereu cineva care sa “caute nod in papura” dar asta nu inseamna ca noi nu putem vedea singuri ca nu tot ce spun ceilalti despre noi este adevarat sau corect. Arta nu se rezuma asadar la Michelangelo si Mozart, ci merge mai departe mana-n mana cu timpul si daca noi ne sustinem prietenii acum cand totul e doar un hobby, ei au mari sanse sa ajunga cel putin la fel de “mari” candva in viitor.