The Imaginarium of Doctor Parnassus

“Fara povesti lumea nu ar mai exista” este motto-ul filmului “The Imaginarium of Doctor Parnassus”. O poveste fantastica, plasata in Londra zilelor noastre, unde imaginatia si ratiunea se lupta pentru a cuceri marile ecrane. Doctorul Parnassus face acum o mie de ani un pariu cu diavolul prin care castiga imortalitatea. Dar cand nu a fost nemurirea amara? Povestile doctorului nu mai sunt cautate de nimeni, iar batranul devine un cersetor. Cand isi cunoaste iubirea vietii sale, cere un nou pariu cu diavolul, de unde porneste intriga intregului film: tinerete in schimbul ficeii sale, Valentina cand va implini varsta de 16 ani.

In debutul filmului, Valentina atinge varsta fatala, iar Parnassus, pentru a o salva, face un nou pact cu diavolul: cine salveaza primul cinci suflete castiga. Doctorul, disperat, promite mana fiicei sale celui care il ajuta. Si asa apare in scena Troy, ce se lupta cu Anton pentru Valentina. O adevarata intriga, insa frapantul acestui film este oglinda aplasata in teatrul ambulant in care isi petrec zilele personajele filmului, prin care doritorii ajung chiar in imaginatia Doctorului Parnassus.

Cine va castiga, cine va reusi, iata intrebarea? Finalul nu il voi  dezvalui, deoarece filmul merita vazut, atat pentru scenariu, efecte si personaje, cat  si pentru rolul absolut superb jucat de Heath Ledger, ce in ultima sa reprezentatie a oferit un adevarat spectacol. Murind in timpul filmarilor, pe 22 ianuarie 2008, alti trei mari actori au acceptat sa ii ia franturi din rolul sau, in memoria unui mare actor: Johnny Deep, Jude Law si Collin Farrell.

Premiera filmului a avut loc pe 22 ianuarie 2010, ca si omagiu adus lui Heath Ledger, iar in Romania a aparut la doar doua zile. Va invit sa vedeti un film unde imaginatia nu are limite, iar povestile bine spuse inca invart lumea dupa legi nescrise.



Bookmark and Share

Minunatia Swarovski

Cristalele Swarovski sunt cam ultima fita  a vedetelor si nu numai, in principiu datorita taieturilor lor deosebite dar, probabil, si din pricina pretului. Cine ar refuza, pe vreme de criza, cateva cristale frumoase, sclipitoare si relativ ieftine?

Numele de “Swarovski” vine  de la cel ce a reusit pentru prima data taieturile atat de fine ale cristalelor : Daniel Swarovski. Ele sunt produse inca din 1892 in oraselul Wattens din Austria. Desi numele orasului nu spune prea multe, iar ideea de “fabrica” nu ar atrage in mod normal prea multi turisti, locul a fost in asa fel amenajat incat a devenit repede faimos si extrem de vizitat.

Intradevar, nu fabrica in sine este un punct turistic ci muzeul din imediata apropiere. Intrarea promite foarte multe detalii sclipitoare prin sarpele urias presarat cu cristale mari cat pumnul, rosii. Imediat dupa ce platesti cei 9 euro si 50 de centi si una dintre domnisoarele dragute (blonde ca deh!… nemtoaicele sunt dupa tipar) iti inmaneaza un billet de intrare, “ dai coltu’ “  si ti se dezvaluie in toata splendoarea sa, moaca cea verde facuta dintr-un deal plin de iarba, cu ochii, nasul si sprancenele din cristal si cu un izvor de apa in gura, cu care fiecare dintre prietenii de pe haifaiv are o poza draguta pe profil.

Dupa ce sunt realizate pozele de rigoare cu moaca in planul indepartat ca sa dea bine acasa pe haifaiv, cele doua intrari te conduc pe un drum intunecat si sumbru, catre o camera misterioasa unde un domn, dragut si el ca fetele de la casa si tot blond, iti explica, intr-o engleza nemteasca rau, ca ai ajuns in muzeu, o minune cu 14 camere pe care esti liber sa o admiri in drumul spre magazinul – “aspirator” de bani de la iesire. Multi sunt neincrezatori si tind sa treaca cumva mai repede de muzeu sperand sa dea cu nasul de aer proaspat de magazin, dar majoritatea renunta la idee dupa ce pasesc in prima camera.

Muzeul nu seamana cu cel al Olteniei sau cu altceva asemanator. E mai degraba un fel de traseu foarte imbarligat cum sunt acelea infricosatoare din parcurile de distractii. Majoritatea camerelor sunt intunecate pentru ca jocurile de lumini si efectele speciale sa fie intr-adevar speciale si muzica de pe fundal este mereu in concordanta cu ce se intampla in momentul respectiv. Doua dintre camerele muzeului prezinta un fel de teatru, alta este un cinematograf si alta o sala de concert, dar toate sunt decorate din plin cu celebrele cristale. Fiecare camera este opera unui designer sau a unui artist si nici unul nu s-a zgarcit la cantitatea de cristale folosita pentru fiecare detaliu sau poate pur si simplu pentru un perete sau un tavan. Nu are rost sa va dezvalui mai multe din interior pentru ca tocmai surpriza necunoscutului si “viata” tumultoasa a muzeului sunt elementele care fascineaza turistul asa cum trebuie, de 9 euro 50.

La sfarsitul calatoriei, totul se deschide intr-o sala uriasa ce se vrea a fi magazinul mult asteptat. Lucrurile chiar sunt de vanzare dar pana sa ajungi la cele cu preturi normale mai vizionezi cateva opere de arta, cateva modele create unicat, un vultur de 18 mii, un dragon de 15 sau un sutien din cristale verzi la al carui pret nu am avut tupeul sa ma uit si asa mai departe. In cele din urma, dupa ce ti-ai frant picioarele in imensitatea de minunatii scumpe ”de designer” ajungi la articolele ceva mai accesibile  sau poti pur si simplu sa iei o pauza si sa te odihnesti pe canapeaua batuta cu cristale mici, mici de tot care, contrar ideii initiale de “pietre infipte in fund” este foarte confortabila.

Bijuteriile sunt cele mai scumpe pentru ca sunt majoritatea din argint dar se pot cumpara cristale ca si materie prima pentru a decora haine, accesorii sau altceva. O cutiuta ceva mai mare decat cea de chibrituri  in care se gasesc 20 de grame de cristale si cristalute de toate marimile si culorile dar toate taiate perfect costa cam 12 euro, un pix transparent plin cu Swarovski la fel iar margelutele sunt de la 7 pana la 18-20 de euro o cutie cu 10-50 de bucati in functie de model, culoare, detalii si dimensiune. In fine, indiferent daca ai cumparat ceva sau nu (desi multi nu se pot abtine si isi iau macar un creion cu un cristal mare in loc de guma de sters), la iesire vei primi 2 euro inapoi, ca un fel de garantie platita la inceput in cei 9 euro jumatate.

Pana la urma, toata distractia te poate costa de la 7 euro 50 in sus pana la fundul portofelului dar merita!

Bookmark and Share

Bogdan Panait – magicianul timpului

Articol realizat în colaborare cu Teo Nedelcu.

Orele trec însă amprentele momentului rămân. Orele au trecut alături de Bogdan Panait, omul ce se află în spatele obiectivului pentru a capta fiecare clipă ce i se pare specială. Fotografiile sale străpung realitatea şi te transpun într-o altă lume: mai colorată, mai vie şi plină de detalii. L-am întâlnit în Murphy’s Pub, un loc care-i este familiar, fiind înţesat cu o mică parte din lucrările sale.

Este unul din cei mai buni peisagişti români, având o abordare particulară a fiecărei clipe, reuşind să metamorfozeze ,,banalul” în ,, interesant” prin compoziţie, lumina şi cromatică. A obţinut numeroase premii şi a organizat în ultimii 2 ani un număr de 3 expoziţii personale şi doua de grup. Ultima sa expoziţie a avut loc în cadrul Galeriilor de Artă ale Cercului Militar Craiova, expoziţie intitulată „Magia timpului”, la care am participat şi noi.

De mic picta îndrumat de tatăl său: „m-a învăţat una, alta, ce ştia şi el; nu era un tip super talentat, de-aia s-a şi lasat”. A renunţat la pictură, iar „candela s-a reaprins” atunci când şi-a achiziţionat o „compacta” pentru a-i face poze fiului său. „ …Prima poză mai mişto am făcut-o fix pe 1 dec 2006 în Petroşani; era un peisaj superb, de dimineaţă, c-un plafon de nori, dar nu a ieşit nimic; atunci m-am apucat să citesc şi să o iau de la capăt, …şi-n afară orelor de program asta faceam” ; s-a ambiţionat ,, si uite că acum fotografiez în fiecare zi, nu trece o zi fără să fac un cadru, …ideea e că la un moment dat nu mai poţi face poze proaste; după ce înveţi nişte chestii o să fie un reflex” .

Drumurile l-au purtat prin toată Europa şi, deşi este convins că încă nu a ajuns în acel loc care îl defineşte ca şi peisagist, ne-a mărturisit că: ,,Din tot ce am văzut până cum, Grecia mi s-a părut cea mai fotogenică: marea, munţii ăia cu ceva pete galbene pe ei, formaţiuni în centrul ţării care sunt sub formă de piramidă…. Am fost acolo anul trecut şi cred că tot acolo mă duc la vară.” În Grecia purta ,, ochelari de cal”: ,,nu m-au interesat oamenii, aveam ochi decât pentru natură şi peisaj”.

De la natură la uman

În ultimul timp abordează un alt gen dificil de fotografie, şi anume fotografia cu model. Nu lucrează cu modele profesioniste ci are trei prietene care-i pozează, pe care le mai ,,chinuieşte” , ,,norocul este că le place”. Fascinat de subiect, ne relatează că atunci când Henri Cartier-Bresson a venit în România, şi se afla la o cafenea împreună cu mai mulţi fotografi români le-a mărturisit ca dacă nu are prezenţă umană în imagine, fotografia nu poate fi agăţată pe perete. Consideră că orice eveniment ai surprinde în imagini, atunci când ai o prezenţă umană în ele, subiectul principal devine omul, şi că ,,până la urmă, cel puţin în domeniul portretului, când ai un om în fotografie care îţi ocupă aproape tot cadrul, este evident că privitorul este atras de faţa omului; e foarte greu să suprinzi sau să introduci în fotografie expresia omului, se leagă de geometrie, de linii, de unghiuri ”.

Estetica urâtului în fotografie

Fotografiile lui Bogdan Panait surprind frumosul în toate formele sale, dar oare ar putea vreodată să reprezinte ,,urâtul” într-o manieră surprinzătoare? Există anumite întrebări care nu au răspuns dar omul ce stă în faţa mea, deschis îmi răspunde: ,,Uite sunt mai multe teorii, există nişte limite ale noastre, putem percepe urâtul în mai multe forme, există nişte percepte universale despre ceea ce insemana urât. Dar nu poţi să distingi urâtul ca formă linii, unghiuri, curbe dacă nu ai educaţia frumosului”. Subiectul îl atrage dar îl şi intrigă, gânditor continuă: ,, Ceea ce este urât prin natura lui rămâne urât orice ai face. Poţi să compensezi, prin talent, dar din punctul meu de vedere nu poţi să te aproprii…”. Îşi aduce aminte de încercările lui Arghezi cu ,,Flori de mucigai”, de Bacovia sau de Baudelaire.

Convertirea urâtului în conceptul mai vechi al frumuseţii poate reprezenta o provocare pentru un artist, deşi majoritatea sunt sceptici aşa cum şi Bogdan Panait subliniază: ,, m-am gândit de ceea ce trebuie să mă feresc şi de ceea ce trebuie să mă aproprii. Nu ştiu, poate e vorba şi de talent să poţi identifica urâtul din faţa ta şi să ai pretenţia că poţi să îl faci frumos; nu e treaba mea, dacă poţi să îl transformi printr-o fotografie, e de discutat; o să mă mai gândesc…”

Sfaturi şi învăţături

În decursul a peste două ore, cât ţinut discuţia noastră, printre experienţe de viaţă, amintiri şi păreri s-au aflat şi sfaturi . Aceste sfaturi sunt rezultatul multor ani de studii şi practică în care ambiţia a fost factorul determinant. Fie că le puteai selecta din vorbe, fie că-mi erau directe adresate, cert este că nu strică să le dedic un paragraf separat pentru cei ce vor să meargă pe această minunată cale a fotografiei.

,,Cine stă în fund ca boul cu aparatul pregătit o prinde, cine nu, nu.” În primul rând, lumina este acea barieră care face trecerea de la o imagine banală la una interesantă. Nu poţi avea pretenţii ca fotografia ta să fie bună atunci cand, tu, ca şi fotograf, ieşi la ora 12 din casă în căutarea unui cadru interesant. Momentul ideal al zilei pentru fotografie este la crepuscul.

,,Starea de spirit este esenţială… depinde ce vrei să faci sau ce ai în cap să faci, poţi realiza poza vieţii tale şi să nu profiţi de ocazie pentru că nu ai chef” Starea de spirit în care te afli atunci când eşti la pozat îţi afectează enorm imaginile. Poţi fi binedispus iar atenţia să-ţi lucreze, sau poţi fi supărat şi poţi rata evenimente sau peisaje interesante. De asemenea, starea sufletească a fotografului trebuie să fie prezentă şi în imagini, într-un mod pozitiv şi constructiv.

,,Încă un sfat ,,Bogdan Panait”: foloseşte proporţiile alea consacrate”. Asta mi-a spus privind una din fotografiile mele. Atunci când tăiaţi o fotografie, făceţi-o utilizând proporţiile cunoscute (3:2, 4:3, 4:4, 6:4, etc).

,,N-am făcut niciodată ce se cere, ce e mai frumos”. Întotdeauna încercaţi să abordaţi orice subiect într-o manieră cât mai personală şi să experimentaţi, dar orice aţi crea, să fie cât mai expresiv.

,,Singurul sfat veritabil pe care l-am primit până acum este să vezi poze, poze despre care ştii că sunt bune; singur devii mai pretenţios, singur ştii ce vrei, singur vezi cadrul şi ai idee ce să faci cu el…” În opinia mea acesta este cel mai important sfat pe care ni l-a oferit, şi asta o pot spune din propria-mi experienţă.

În viitorul apropiat va muta expoziţia ce staţionează în Murphy’s Pub (,,Magia timpului”) la Bucureşti. De asemenea, lucrează la o altă expoziţie, cu oameni de data aceasta.

bogdanpanait.ro

Bookmark and Share

Bufonul-ultima reprezentaţie

Ieri la ora 21:00 în Play a avut loc ultima reperezentaţie a piesei Bufonul. Când am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme decât ora aunţată pe afiş, am văzut majoritatea scaunelor goale şi câteva feţe impasibile care priveau în gol la fumul de ţigară. Era obişnuita atmosferă de vineri seara dintr-un bar. M-am aşezat la o masă şi am aşteptat. Douăzeci de minute mai târziu scaunele din jurul pseudo -scenei, care nu era de fapt decât un spaţiu gol, au început să se ocupe, iar atmosfera chill de dinainte s-a schimbat în forfota anterioară unui spectacol. Apropo de punctualitate, nu ştiu dacă trebuie să veniţi neapărat cu o jumtătate de oră sau chiar mai mult, înainte, dar dacă aveţi norocul să fiţi primii care îşi fac rezervare, s-ar putea să savuraţi piesa, în timp ce degustaţi o stică de şampanie din partea casei.

Luminile se sting şi începe reprezentaţia. E un singur actor şi un singur regizor, Laurenţiu Tudor. Nu are nevoie de interlocutori, nu are nevoie de fragilul echilibru oferit de înălţimea unei scene. Uneori se aşează pe jos, alteori stă pe scaun, în timp ce îşi duce la capăt pledoaria cu ochii aţintiţi spre noi, gesticulând, mimând şi expunându-şi cuvintele mai mult în grimasele feţei, decât în tonalitatea vocii. Uneori monologul se disipă şi discuţia ia locul retoricului. Pune întrebări publicului, se aşează în faţa noastră şi încearcă să stabilească o legătură congruentă cu linia cotextuală a discursului său. Teatrul alternativ se mulează perfect pe melanjul social al unui bar, nu are o intrigă complicată, care necesită o atenţie sporită din partea publicului pentru a urmări firul acţiunii. De fapt nu e nici o intrigă şi nici o acţiune, e o manifestare a entertainment-ului modern, ce îmbracă haina tradiţionalistă a monologului teatral. O singură deficienţă are această piesă, după o jumătate de oră mesele sunt la fel ca la început, aceeşi muzică monotonă răsuna de undeva din boxe şi aplauzele sunt înlocuite de impresii.

E oarecum bizară relaţia care se stabileşte între auditoriu şi actor atunci când distanţele se micşorează până când contactul dintre actant şi public devine direct. Gesturile capătă valenţele sugestive ale cuvintelor, mimica e la fel de penetrantă ca o frază bine articulată, iar cuvintele infrangibile şi străine de contactul uman,de pe secena unui teatru, devin într-un spaţiu cosmopolit ca un café, o discuţie articulată dintre doi oameni care împart aceeşi masă.

Făcând abstracţie, că nu ştiu ce piese se joacă de obicei, mi s-a părut ok. Faptul că a fost şi interacţiunea dintre actor şi public şi capacitatea de improvizaţie în funcţie de răspunsul publicului, mi s-a părut lăudabil.

Diana, spectatoare

A fost mult prea scurt…şi nu am primit o bomboană(râde). În schimb mi-au plăcut şosetele şi peruca.

Cristina, spectatoare

Până la urmă, atunci când vorbim despre teatru, impresia e o utopie, iar după cum spunea regizorul Liviu Ciulei:Un spectacol de teatru este o părere în sine. Nu mai aveţi nevoie de altă părere.

Bookmark and Share

Valahia-oroarea copilariei mele

Valahia! Baietii care au bananizat toata Romania anilor 90’. Teoretic, eu imi aduc aminte ca trupa era formata din doi solisti, insa practic Wikipedia ne informeaza ca in band a activat chiar si respectabilul don’ doctor (astazi), Costi Ionita. Ar trebui sa iau serios in considerare un potential tratament cu lecitina.

Amintirile mele imi vorbesc despre aceiasi doi membrii, putin efeminati si ai caror hormoni o luasera razna. Din piesele lor nu lipseau niciodata cele 3 cuvinte cheie: femei, banana, bani.

Privind in urma, melodiile lor mi se par bune doar pentru o seara funny cu prietenii. Se zice ca nu este bine sa vorbesti mortii de rau, dar moartea Valahiei a fost cel mai bun lucru din viata mea si asta pentru ca mi-au maltratat copilaria! Faptul ca eram mica, automat ma facea si neputincioasa, deci niciodata nu am avut dreptul sa comentez cand mai “marii” mei verisori se delectau cu “la mare, la soare, fetitele sunt goale”.

Incep sa cred ca “altitudinea” la care am ajuns se datoreaza si anilor de intindere catre casetofonul pus deasupra dulapului, al carui buton de stop reprezenta, uneori, cel mai inalt (la propriu) vis al meu.

Primul lor album a venit un an mai tarziu dupa infiintarea formatiei. Si, pam-pam! Ghiciti cum a fost numit? Valahia. Ca doar erau baietii “valorosi”.

Nu mi-au placut, nu imi plac si nu o sa-mi placa niciodata cei ce au fost candva Valahia. Amin!


Bookmark and Share