Se prinde de TINEri!!!
Cadoul Ceceliei Ahern
Sep 2nd
O carte ce arata intocmai ca un cadou impachetat cu grija pentru a fi daruit. Nu e perioada Craciunului, a cadourilor, intocmai cand se petrece actiunea din carte, insa va propun sa imi faceti cadou 5 minute sa va spun ce e de osebit la acest Cadou(l).
Majoritatea ne dorim un viitor stralucit, cu o cariera in ascensiune continua, eventual o familie mare si fericita, cu alte cuvinte o viata fara griji. Asa pare succesul,nu ? Cecelia Ahern arata cititorilor viata fara griji a lui Lou Suffern , un barbat realizat realizat profesional, cu doi copii si o sotie frumoasa. Intocmai precum un cadou, viata lui arata bine din exterior, insa interiorul e o surpriza. Aparent, Lou are de-a face cu doua vieti, ar cam avea nevoie de 48 de ore ca sa bifeze totul din agenda. Insa cum si zilele lui au tot 24 de ore o parte din viata lui ajunge neglijata, iar aceea nu e serviciul caci « familia nu te poate concedia ».
Totusi, despre ce cadou e vorba ? Ce cadou i-ar trebui unui om ce are totul ? Raspunsul este timpul, insa cesta nu poate fi daruit. Surprizaaa ! Timpul poate fi daruit (in cazuri foarte speciale !), iar cadoul vine de unde te-astepti mai putin. Lou Suffern isi primeste magicul cadou de la nimeni altul decat de la Gabe, cersetorul caruia ii facuse un cadou material – unul mai normal.
Se spune ca orice rau facem se intoarce si asemenea se intampla si cu nbinele. In ce masura si in ce fel se aplica zicala puteti descoperi in Cadoul. Autoarea best-sellerului P.S. Te iubesc, a continuat sa spuna te iubesc si in alte feluti asa ca profitati de cadou asa cum trebuie.
Magia din Banie
Aug 29th
Un oras imbracat in alb-albastru avea sa devina Craiova in aceasta zi de sambata. Venirea lui Victor Piturca a facut ca cca 20000 de oameni sa fie prezenti pe stadionul “Ion Oblemenco”, aplaudand o echipa ce adunase doar 3 puncte in primele 5 etape. O nebunie pe care nimeni nu o intelegea, dar cu totii iubeau sa o traiasca.
Desi mai era o ora pana la startul meciului, stadionul canta, aplauda si visa. “Piti”, un nume scandat tot meciul, a fost primit cu entuziasm si incredere. Numele jucatorilor au fost pe rand strigate cu forta de fiecare oltean in parte. Un inceput ce promitea multe.
Astfel la 19:00 s-a dat startul. Primul 11: Silviu Lung Jr – Ovidiu Dananae, Iliev, Gaman, Ciuca- Wobay, Dilevski – Prepelita, Dina, M. Costea – Alex Piturca. Soarele si oboseala pareau sa anticipeze un joc slab din partea ambelor echipe. Prima repriza a numarat ocazii putine, si un joc retras din partea celor doua echipe aflate pe teren. In a doua repriza insa atitudinea echipei din Banie s-a schimbat, fiind mult mai ofensiva. Cateva ratari care au facut stadionul sa tresara si sa incurajeze mai mult Stiinta. Doua mutari inspirate ale lui Piturca, inlocuindu-l pe Wobay cu Firtulescu, care desi a mai gresit, a adus prospetime in joc, si pe fiul sau, Alex Piturca, cu Stoianof, marcatorul singurului gol. Cel mai bun om al meciului mi s-a parut Gaman, iar cel mai slab, Dina. Nici Prepelita nu pare sa fie in forma in acest tur de campionat, dar sa speram ca il va “resuscita ” Piturca. Totusi, acestor mutari inspirate li s-a alaturat norocul care a suras celor 20000 de spectatori, dar si altor cateva sute de mii de iubitori ai acestei echipe, minutul 90′ aducand victoria mult asteptata si cele 3 puncte meritate.
Atunci a fost si momentul in care s-a produs magia din Banie. Un intreg stadion isi primise recompensa pentru suferinta de a iubi mereu o echipa atat de imprevizibila. O echipa din provincie al carui nume cere performanta. Bannerul afisat la inceputul meciului ne-a intregit speranta “Aici e casa noastra, a venit Piturca, Stiinta o sa renasca”. . Cele 3 puncte inseamna incredere pentru fotbalisti, iar venirea lui Piturca aduce in primul rand liniste, respect si incredere in vestiare. Astfel, Craiova poate deveni in cativa ani istorie daca reuseste sa capete acea stabilitatea pe care parea sa o nu o mai regaseasca.
Sa nu ne lasam totusi purtati de val si sa uram bafta in continuare echipei, dar si felicitari unui public asa de minunat, unui antrenor valoros si unor jucatori ce isi merita numele. Felicitari pentru magia alb-albastra.
Statement împotriva fetei de la pagina 5
Aug 27th
DoR, jurnalism de calitate
Unul dintre iniţiatorii revistei “Decat o Revista”, Cristian Lupşa, povesteşte despre cum o discuţie la o bere poate naşte o revistă atipică. Ceea ce s-a dorit să fie un singur număr s-a transformat într-o răzvrătire împotriva jurnalismului cu sânii goi.
Purta un tricou roz şi ochelari de vedere cu rame negre, ceva mai groase, şi îşi ţinea mâinile în buzunare când avea emoţii – el, avea emoţii în faţa noastră! “Salut, eu sunt Cristi” Aşa se prezenta în 2009 Cristi Lupşa la cel de-al doilea modul al cursului despre educaţie civică prin jurnalism. A distrus astfel orice temere legată de un jurnalist morocănos care, din funcţia de senior editor al unei reviste, avea să ne plictisească cu discuţii legate de jurnalismul narativ. După un an, povestea se reia. Marţi, pe la ora două, Cristi avea să vină la sediul Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI) să ne spună ce-i cu DoR şi poveştile din spatele jurnalismului narativ.
Are părul blond, puţin răvăşit şi braţele ocupate de pachete cu cel de-al doilea număr al revistei pe care ar vrea să le ofere tinerilor de la curs. După câteva felii de pizza şi o clătită, nu e chiar gata să înceapă, are emoţii, se împiedică, dar ajunge în faţa a 21 de oameni curioşi să îl cunoască pe omul cu DoR. “Hai, întrebaţi-mă voi!” şi întrebările au început să curgă pe ritmul “ţac!”-urilor de la închizătoarea ceasului pe care îl folosea ca pe un “captator de emoţii”. După zeci de curiozităţi despre munca de teren, timp liber sau filmele lui Cristi Puiu, DoR şi jurnalismul narativ trebuiau să îşi spună poveştile. Un reportofon sprijinit pe cinci volume ale unei encilopedii si o camera aşezată pe un trepied, aşteptau “Decât o Revistă”. Decât una, cea care a apărut “la bere”, din dorinţa unor oameni morocănoşi şi supăraţi, veniţi de la un seminar despre design-ul de revistă. S-au gândit că: “ar trebui să facem ceva ca să ne simţim mai bine şi am zis să facem noi o revistă”.
De ce decât?
În primă fază a fost “Decât revistă” – “ce nume-i ăsta? Hai să-i spunem altfel, <Decât o revistă>”. Decât atât, un nume provenit din obsesia oamenilor în acea perioadă de a spune “decât” în orice situaţie. După, “i-am scris un mesaj, un mail, lui Ray(n.r. Ray Bobar, art director) şi i-am spus că <noi am băut aseară fără tine şi am ajuns la concluzia că trebuie să facem o revistă şi revista asta nu va merge mai departe dacă tu nu vrei să fi art-director şi s-o desenezi>”. Asta-i DoR, iar omul cu pantofi albaştri şi şosete cu buline verzi, care îşi drege vocea înainte să răspundă la o întrebare “uşor-grea”, este editorul. Atât el cât şi oamenii care lucrează la DoR adoră jurnalismul narativ. “Deşi e o denumire pompoasă, vorbeşte despre lumea reală, profunzimea şi pretenţiile unui act artistic de tipul unei cărţi sau unui film. Redă realitatea folosind tehnici mai degrabă de ficţiune, personaje, dialog, fără a inventa nimic”.
Între două înghiţituri de apă şi câteva grimase caraghioase, Cristi îşi aduce aminte şi de subiectele lor. Sunt idei destul de abstracte, pornite de la tot felul de liste pe care le au oamenii. În primul număr a fost uşor. Idei aveau, curiozităţi cât să umplă peste 100 de pagini. Atunci au scris şi despre pufuleţi. Au scris despre mâncarea aia din mălai pe care o luai aşa, la întamplare dacă nu aveai bani şi cum a reuşit să redevină cool.
Mai tarziu, decât una s-a transformat în trei, iar Cristi spune că va fi şi a patra. DoR a continuat să pună întrebări despre “ce mănâncă oamenii, cum se îmbracă, ce muzică ascultă, de ce Dumnezeu are Inna cinci sute de mii de fani pe facebook?!”. Vorbeşte rar, cu timbrul vocii constant, uneori cu fraze lungi, fără punct sau virgulă, dar se entuziasmează când spune că vrea să scrie mâine despre Inna; pentru el, e un fenomen. Nu ştie de ce, dar vrea să afle. La fel se întamplă şi cu brandul de ţară. De doi ani încoace vrea să scrie dar încă nu a făcut-o. Acum bate din palme de ciudă când îşi dă seama că iar a ratat evenimentul.
Un altfel de articol este însă cel cu Otto, băiatul de pe coperta celui de-al treilea număr: “Mulţi oameni au comentat când au văzut că am pus un puşti de 16 ani pe copertă. Şi ce?” Aşa îi spun ei povestea, o poveste venită din legătura strânsă dintre jurnalismul narativ şi DoR. Deşi în primele numere nu au făcut atât de mult jurnalism narativ pe cât şi-ar fi dorit, au fost câteva texte ce pot fi încadrate acestui tip de scriitura iar multe altele au folosit tehnici ale aceluiaşi stil.
Despre asta vorbeste DoR, revista născută la o bere, făcuta de oameni care îşi urmează pasiunea, cu jurnalism de calitate ce adună idei originale, o răzvrătire împotriva banalului.
Acum hai sa bem ceva cu un posibil sponsor şi să continuăm DoR, doar aşa, din dor de jurnalism de calitate.
Cum am scapat de teama de oameni?
Aug 24th
Imi placea sa cred ca cel ce nu ascunde nimic nu are de ce sa se teama. Departe de acest gand, exista insa alte temeri pe care nu le putem controla. Una din ele este teama de oameni, care s-a accentuat o data cu stirile de scandal, cu cazurile nefericite din viata de zi cu zi.
Am ajuns sa traim intr-o lume in care ne temem nu doar de necunoscut si necunoscuti, ci chiar de vecini, rude, prieteni. Eram una dintre acele persoane care nu concepea sa isi riste viata urcand in masina cu necunoscuti sau plimbandu-se noaptea pe strazi laturalnice.
Cum am reusit sa scap de toate aceste temeri ce implicau oamenii de langa mine? Prin autostop. Un exercitiu pentru tot ceea ce inseamna teama, dar si incredere deasemeni. Auzisem si vazusem persoane care facusera o pasiune din a face autostopul, atat pentru beneficiile materiale, cat si cele spirituale, dar nu puteam concepe ca o astfel de incercare te poate face mai increzator in tine si in ceilalti.
Astfel m-am hotarat ca vacanta sa mi-o incep cu o doza de curaj. Fara stirea parintilor care mai degraba s-ar fi anuntat inspaimantati de o asemenea experienta, am pornit la drum impreuna cu un prieten. Craiova-Arad avea sa fie traseul ce il urmam, cca 400 km. Foile de drum erau pregatite, iar orasele Drobeta, Caransebes, Timisoara, Arad aveau sa fie desenate pe colile noastre. Dimineata, cu 2 ghiozdane si un borcan de zacusca facut cu o zi inainte aveau sa ne insoteasca in marea noastra experienta, fiind si prima incercare de acest gen. Fara bani la noi, ne rugam ca si soferii din Romania sa inteleaga conceptul de autostop, care in tarile civilizate are un sens ce nu cuprinde valoarea materiala. Nu degeaba exista insa norocul incepatorului, caci in primele 5 minute un domn dragut ce mergea in Ungaria avea sa ne invite in dubita lui, bineinteles ca fara niciun ban. Astfel am ajuns in Timisoara cu mult zambet si discutii interesante, scapand de frica de a da peste un nebun ce ar vrea sa ne fure si sa ne arunce in padure. Frica era cu atat mai mare cu cat doar noi doi stiam de aceasta experienta. Urmata de o noua oprire, de data aceasta mai scurta, Timisoara – Arad, drumul nostru la dus a fost unul reusit. A urmat o gustare cu zacusca si paine pe bancile Aradului.
Dupa o saptamana de vacanta, plimbari si bronz, teama incepea sa se simta, dar de data aceasta cu o experienta reusita in subconstient. Ne facem bagajele de drum, dar parca ziua de vineri se anunta oarecum ghinionista. Primul telefon din partea parintilor urma sa anunte sirul unor indelungate stresuri si temeri. Am ajuns insa din Arad in Timisoara cu bine, iar dupa 7 km de strabatut Timisoara cu ghiozdanele in spate si cu 2 sticle de apa cu gheata, am ajuns la iesire unde urma marea incercare. Dupa minute bune de asteptare, un domn cu un copil s-au oferit sa ne duca pana in Caransebes. Fara a cunoaste insa drumul, noi speram sa fie ruta cea buna. Dar cum v-am spus, ziua de vineri se anunta ghinionista si surpriza a fost sa ne trezim in Deva. Deva? Strigam inspaimantata. Dar cum, Caransebes e in Caras-Severin, iar Deva e in Hunedoara. Abia atunci am realizat cu totii ca domnul mergea de fapt in Sebes. Astfel am ajuns pe un camp cu circulatie redusa sidoar noi doi dadeam senzatia de vietate pe acele meleaguri. Peste tot porumb si strazi. 40 km pana in Deva, 80 pana in Petrosani. Teama de oameni, de esec, de minciuna, de ramas in camp peste noapte ma faceau sa imi rod unghiile si sa imi umezesc ochii. Probabil ca nu degeaba plansul unei femei face multe victime, caci imediat un domn ne-a luat pana in Petrosani, unde ne-a dus exact pe centura ce ducea spre Targu Jiu. Schimbasem deja 3 masini si mai aveam 2 orase pana a ajunge acasa. Peisajele si aerul de munte ne-au linistit, dar si masina spre Targu-Jiu care ne-a luat dupa doar 1 minut de asteptare. La fel de amabil si domnul, am fost lasati spre centura Craiovei, unde un tir ce transporta bere , condus la prima vedere de un burtos ce ma sorbea din priviri, a oprit si ne-a luat, dar mai bine de atat nici ca se putea. Am aflat despre tot si toate si am cunoscut un sofer de tir mai mult decat deosebit. Astfel, cu un ocol de vreo 100 km din cauza confuziei dintre Caransebes si Sebes am ajuns in Craiova.
Bilantul a fost urmator: 0 lei Craiova – Arad, Arad – Craiova, 7 masini si 7 oameni ale caror povesti m-au facut sa vad ce inseamna dragostea pentru familie si munca pentru copii, 5 orase pe care nu le vazusem, dar pe care le-am vizitat si m-au incantat, mici secrete ale soferilor de tir descoperite, ore mai putine si mai obositoare decat trenul.
Autostopul a insemnat cunoastere, respect, incredere, economie, liniste, dar si pasul ce m-a facut sa vad ca oamenii, oricat de rai sau buni ar fi, sunt oameni, si oricand sunt gata sa iti ofere ajutor chiar si cand nu au niciun beneficiu de pe urma ta. Asadar, va invit sa experimentati si sa incercati macar o data in viata un lucru ce nu credeati ca il puteti face. Mult succes!
Inception
Aug 24th
E greu de zis dacă motivul principal pentru care te afli în sala de cinema este convingerea că ai să vezi un film spectaculos sau valul de simpatie, interes şi popularitate pe care l-a stârnit pelicula Inception. Cert este că până la urmă locul patru în top IMDB şi nota fruntaşă de 9.1 înseamnă ceva, nu doar tendinţa colectivă de a urma un trend, ci ilustrarea justă a unor merite.
Primul sfert de oră este ambiguu, sacadat şi lipsit de acea înlănţuire logică a evenimentelor. Tinzi la un moment dat să cazi pradă confuziei şi să te îndoieşti de alegerea făcută, dar încetul cu încetul intriga capătă contur, povestea se încheagă şi acţiunea devine aproape verosimilă chiar şi pentru un SF veritabil. Asemănătoare trilogiei Matrix, pelicula Inception este un thriller psihologic care aduce în prim plan o lume misterioasă, fascinantă şi pe atât de fragilă, pe atât de periculoasă. Personajul principal Cobb, intrepretat de Leonardo DiCaprio, practică spionaj pentru diferite corporaţii printr-un mijloc inovator atât prin subtilitatea sa cât şi prin semnificaţia sa tradiţională: lumea viselor. Acesta fură idei intrând în subconştientul celorlalţi, jucându-se şi modelându-le mintea după propriul interes.
De această dată Cobb este pus în faţa unei provocări de două ori mai dificile, spre deosebire de celelalte dăţi, trebuie să implanteze o idee în mintea moştenitorului unui corporatist, nu să o fure. Miza? Rezolvarea unei drame personale şi reîntoarcerea acasă. În mijlocul acestui vârtej de acţiune, tragedie, mister şi manipulare, Inception atrage atenţia prin felul în care abordează tema SF a viselor, a subconştientului, o unei părţi inerente a fiecăruia dintre noi, a unei părţi pe care cu toate că o simţim, o înţelegem totuşi atât de puţin. Câţi dintre noi îşi mai amintesc începutul unui vis? Câţi dintre noi pot să-şi amintească firul evenimentelor dintr-un vis într-o ordine firească, logică? Câţi dintre noi nu s-au trezit atunci când au visat că o să cadă în gol, că sunt în pericol, că se luptă, că le e frică sau că o să moară?
Alături de DiCaprio, Christopher Nolan, regizorului bine cunoscutului film The Dark Knight, a ales pentru întregirea peisajului actoricesc nume precum Marion Cotillard, Ellen Page şi Michael Caine. Chiar dacă efectele speciale nu sunt întocmai spectaculoase, cum au fost în cazul trilogiei amintite mai sus, puteţi găsi anumite secvenţe care se apropie obiectiv şi sincer de un nivel magistral al imaginaţiei, tehnologiei şi creativităţii. Intriga, suspansul şi adrenalina nu ştiu dacă vor face din titlul peliculei un nume generic de neuitat, dar fără doar şi poate motto-ul Your mind is the scene of the crime va rămâne o vreme în mintea celor care au parcurs această călătorie a viselor.
